După debutul la 8 ani, o vârstă încă fragedă, când mulţi copii se mai joacă şi visează, Mihai Popa şi-a găsit un refugiu în cuvinte, mai bine spus, în a dicta mamei gândurile sale. De la debutul în anul 1997, cu cărţulia „Copilărie, rămâi fericită…”, Mihai Popa a dovedit că a pornit pe un drum lung, anevoios, dar plin de speranţe. A urmat „Pădurea narativă” (2002), şi, în sfârşit, a treia carte, apărută în toamna anului 2004, cu un titlu incitant „Singur pe tabla de şah”, la Editura Timpul din Reşiţa.
În „Pădurea narativă”, editorul cărţii, Gheorghe Jurma, afirmă următoarele: „E adevărat că în ultimul deceniu au apărut mulţi copii geniali, care au dispărut repede, fiindcă, de fapt, n-au avut talent, au fost doar invenţii ale presei. Sunt convins că Mihai Popa e un nume pentru prezent şi viitor, fiindcă munca lui literară este determinată de pasiune şi bucurie, de dorinţa de cunoaştere şi de perfecţiune, într-un cuvânt de talent, acel indefinibil care te îndeamnă să scrii zi de zi şi te ajută să te exprimi altfel decât ceilalţi”.
Într-un interviu luat lui Mihai Popa la împlinirea a 14 ani, printre altele, l-am întrebat când şi de ce a ales calea scrisului? Iată ce a răspuns: „De ce am început să scriu? Nici eu nu ştiu lucrul acesta… De fapt, poate nici nu ştiam ce fac. Orice ar fi fost în capul meu la ora aceea, nu mai contează, căci de atunci mi-am găsit refugiu şi alinare în scris, eliberându-mă astfel de stres, oboseală şi tristeţe, de energiile negative de peste zi şi construindu-mi un univers propriu, în care singurul stăpân eram eu. Un stăpân al cuvintelor… Şi ce bucurie era pentru mine, mai târziu, să văd că iese ceva bun din vârful condeiului…”
În societatea românească postdecembristă, prin excelenţă o societate de consum, totul se raportează la cantitate şi mai puţin se pune bază pe calitate. Unii cred că, în general, cărţile importante sunt cele groase, cu multe file. Într-o revistă de cultură s-a afirmat că o carte bună pentru omul grăbit de astăzi nu trebuie neapărat să fie groasă… Vezi în acest sens, cărţile lui Paulo Coelho, ce au un mare succes prin mesajul lor şi că nu sunt deloc groase. Şi în acest caz părerile sunt diferite.
În cartea „Singur pe tabla de şah”, Mihai Popa îşi trăieşte visele copilăriei la cote maxime. Sub bagheta magică a spaţiului şi timpului, Mihai Popa ne poartă în lumea lui, o lume curată, specifică copiilor, ce se îndreaptă spre adolescenţă. Cartea este structurată în două părţi: Fals Jurnal al elevului V.G. şi Pierdut în copilărie.
În Prolog, Mihai Popa îşi pune întrebări chinuitoare, ce sunt specifice speciei umane: „Sunt zile în care mă întreb într-una care este adevăratul sens al vieţii, pentru ce trăim noi pe acest pământ. Şi mă chinui şi mă străduiesc degeaba să aflu un răspuns… Noi, oamenii, suntem simple piese pe tabla de şah. Atât. Eu, nu mai ştiu ce sunt… Sunt…
|
o piesă uitată de lume, pe acelaşi pătrat negru. Uneori mă mişc ca să nu obosesc de atâta aşteptare. Şi-atunci… mă rătăcesc. Da… Ei, n-aştept eu să treacă toamna şi iarna şi… primăvara şi… vara şi anii mei! Până la urmă încep să cred că trăiesc ca să caut adevăratul rost al vieţii… ca să-nvăţ cum să… mor! Of! Obositoare lecţie! Ce dragă mi-e viaţa la răsărit de soare! Ce mult vă urăsc, oameni! Pentru că… nici nu ştiţi cât vă iubesc! Şi-apoi, nu vă pot iubi pentru că mi-e frică să nu vă strivesc cu toată dragostea mea! Căci sunteţi atât de fragili!…”.
În „Casa bunicilor fără bunici”, Mihai Popa ne trezeşte nouă, maturilor, amintirile din copilărie, dragostea şi tandreţea pentru bunicii care s-au pierdut în neant: „Uneori paşii mei se abat pe un drum bătătorit, de ţară, în care fiecare piatră tresaltă şi urlă… în care mai miroase a Copilărie, a mure albe, a fân cosit şi a pământ, pământ adevărat, în care simţi cum se zbat seminţele încolţite de grâu… Şi-mi miroase a pâine coaptă, caldă, gata scoasă din cuptor… Şi merg aşa, până ajung în faţa unei case bătrâneşti, încărcată, într-atât de amintiri încât stă gata-gata să cadă. În fereastră – aceeaşi icoană palidă a suferinţei şi a tristeţii veşnice, suptă, trasă – bunica. Nici măcar nu tresare când aude poarta scârţâind… Lumea spune că bunicul a plecat şi nu se mai întoarce. Lumea e mincinoasă uneori dar vezi bine, bunica îl aşteaptă mereu şi totuşi… nu mai vine. Un timp n-am mai trecut pe la casa bunicilor, iar când am fost pe acolo, plecase şi bunica. Lumea spune că a plecat să-l caute pe bunicul, dar ce ştie Ea? Oricum, îl aştept de atâtea nopţi şi vezi că nu se mai întorc. N-am mai fost deloc la casa bunicilor. Nu aş fi vrut să privesc nişte umbre. De atunci, nu mai ştiu cum miroase pâinea coaptă, nu mai simt iarba mângâindu-mi tălpile. Şi nici un cer nu mai e aşa de albastru ca odinioară”.
Recitesc aceste rânduri scrise de Mihai Popa şi de fiecare dată mă cuprinde un dor imens de bunicii mei, care se odihnesc de ceva vreme. Câtă sensibilitate la acest tânăr scriitor, ce are înţelepciunea unui om matur şi o mare sfioşenie.
Mihai Popa la aproape 16 ani, (n.n. îi va împlini pe 19 ianuarie 2006) este mistuit de numeroase întrebări, de mirări, de iluzii şi deziluzii ce sunt caracteristice unui copil genial. Bunicul său, Gheorghe Jurma, le dă un răspuns categoric, ca un „semn al despărţirii de vârsta copilăriei şi ca un avertisment că autorul meditează la marile probleme ale lumii”. Dovadă că, Mihai Popa, îşi trăieşte visele la cote maxime, cu o sinceritate absolută şi o imaginaţie debordantă. Drumul îi este larg deschis şi cu siguranţă va avea ceva de spus în literatura română, chiar dacă deocamdată la vârsta lui este „singur pe tabla de şah”. Este un adevărat stăpân al cuvintelor. (Paul UNGUREANU)
|
|
