Gabriela Melinescu - câştigătoarea
Premiului Naţional “Mihai Eminescu”
la secţiunea “Opera Omnia” 2005
Cine eşti?
Spune-mi cine eşti, prietene, cine eşti?
Pentru cei singuri o întrebare se leagă mereu
de altă întrebare
precum în calmul de mătase
se-nnoadă de cea mai blândă înfiorare
atâtea foşnete de flori şi gheare.
În casa ta închis tânjeşti ca mine
la miezuri dulci de sâmburi,
şi prin grădini auzi cum umblă
pe fire de păianjen, deodată gânduri?
Şi sufletul întâia oară-l simţi
cu oul din pasăre vrând să iasă
şi-n fulgere roşii se zbate,
şi fără pricină mai vesel eşti acum
şi ai ca mine aceste fericiri ciudate?
Femeie şi bărbat
Femeile fiind pe coastele mele
ca pe o piatră vreau mereu să te port.
Tu eşti puternic şi binevoitor,
furios, cu barba plină de nestemate.
Dar eu îţi spun îndurerată:
trebuie să te naşti din nou.
Dar, poate omul să se mai nască fiind bătrân,
poate intra a doua oară în pântecele mamei sale?
Ce e vechi poate să devină nou,
ce e sfârşit poate să înceapă?
Nu te mira de ce îţi spun:
eu sunt aceea care poate îndura ce nu se poate îndura,
să spere ce nu se poate spera,
milostivă ca o zeiţă sunt când îţi spun:
linişteşte-te, viteazule, tu, plăcutule, mulţumitule,
trebuie să te naşti din nou.
Cum trece apa
Cum trece apa într-o tulburare,
îmi udă părul, mă visez căzând…
Miroase apa a tainică fecioară
care-şi sărută umărul râzând.
Şi eu de dragoste uit numele la lucruri,
adulmec aerul în care am să mor,
trăiesc ca un desen albastru
pe braţul unui straniu înotător.
Şi uneori visăm pământul amândoi,
ferit de întâmplări, un loc
în care grele hainele să-mi scutur
şi el să se prefacă-n voaluri lungi de foc.
Şi uneori visăm pământul amândoi,
pe braţul stâng mă poartă cu durere,
cu braţul liber caută-n adânc
conturul rotunjit al unei alte sfere.
(„Poezii”, Gabriela MELINESCU)
|
