Iniţial, la începutul epocii postdecembriste, românul a întâlnit o altfel de POLITICĂ. Una nouă. El, care până atunci, făcea POLITICA partidului unic, aşa fiind cerinţa, orientarea, voia şi scopul. Îşi aducea aportul (necesar) la făurirea societăţii socialiste multilateral–dezvoltate. Românul acela era strâns unit în jurul partidului, astăzi defunct, Nicolae Ceauşescu. Odată cu acesta avem a consemna şi decesul marelui partid, cel comunist.
Pluripartitismul, ca orizont de-a dreptul nou, proclamat constituţional, a dat românilor adevărate aripi, asistând la o înghesuială în asaltarea porţilor şi uşilor noilor partide, oferta lor fiind extrem de generoasă. Unele dintre ele dispuneau şi de tradiţii istorice. Altele veneau cu programe noi, îndemnându-te la visare, inoculându-ţi frumoasa speranţă a fericirii. Lideri entuziaşti (de mincinoşi?) ţineau să te ademenească în mrejele mieroase ale politicii, făcându-l pe românul nostru să intre în horă, mai abitir decât în hora de la căminul cultural sau de pe îndrăgitul imaş al satului românesc. Charisma liderilor era pusă des în ochii vulgului de posturile TV, răsărite ca ciupercile după ploaie, trădând frumos simptomele democraţiei proaspăt instaurate. Experimental, poate, românul şi-a încercat norocul (politic) intrând în partid după partid. Era un mecanism firesc şi salutar, un exerciţiu politic trebuitor. Politicienii acestor vremuri noi aveau cu ce se făli, lăudându-se în nenumărate
|
conferinţe de presă cu marile succese obţinute.
Blindat cu statute şi programe, cu fluturaşi, postere, afişe, românul se întorcea fericit acasă, împărtăşind familiei din cele auzite şi văzute, spre mândria tuturor. Nevasta, soacra, copiii românului îl priveau pe acesta din urmă ca pe un cap de familie remarcabil, a cărui minte lucrează pentru binele lor, dar şi pentru cel general. Ulterior, abandonând cu curaj coada cratiţei, şi femeia română a prins dulcele gust al politicii, încât cu greu ai mai fi putut-o opri. S-a ajuns la situaţia în care toţi ai casei erau înscrişi în vreun partid, chiar în partide diverse şi adverse, pentru coloratură, fiind în măsură să-şi facă viaţa frumoasă, prin discuţii vii şi atractive în materie de politică. Soacra şi bunica din casă ajunseseră, la rându-le, să uite de junghiul specific vârstei, ambalându-se, chibiţând, vociferând pe tema politicalelor, devenită favorita lor, poate, pentru totdeauna. Şi, de ce nu, mulţi români, în acest iureş politic, au început a scrie jurnale intime, în ideea de a lăsa posterităţii impresiile şi gândurile lor indispensabile pentru mersul generaţiilor ce vor veni. Neapărat. Bine traduse, cine ştie, ele vor câştiga teren sigur la nivelul întregii noastre planete, implementând falnica naţiune – POLITICA ROMÂNEASCĂ. Spre mândria tuturor ! (Ionel Bejenaru)
|
