(pretext pentru o prefaţă)
Am fost întotdeauna circumspect faţă de cei care bântuie lumea şi geografiile sale cu manuscrise strânse puternic la subsuoară, căutând, întrebând din ochi, aşteptând pe cel care să confirme, sau să infirme rosturile acestor călătorii febrile.
Cu Doru Petrariu se întâmplă tocmai fenomenul contrar: Abia după ce şi-a convins propria conştiinţă că e timpul să scoată la lumină strigătele şi concluziile trecute şi petrecute în versuri, abia după ce înţelege ceea ce îi spune conştiinţa, se ridică de la masa de lucru (în nici un caz înţeleasă ca un birou somptuos, vegheat şi lustruit de muze) şi îndrăzneşte să ofere spre lectură, acceptată ca un exerciţiu verificat, produsele sale poetice, strigătele şi zâmbetele care se regăsesc potrivit ca şi cochilia pe melc.
Mărturisesc surpriza agreabilă a unui poet în formare, extrem de dinamic, dornic să acopere toate imaginile care îl rănesc şi îl obligă, cu versuri, cu exprimări de poezie autentică.
Doru Petrariu nu va fi niciodată un versificator dulceag, romanţios, cu semantici de catifea, dar nici nu cred că îi pasă prea mult. El transcrie stări şi sentimente, din locuri şi timpuri precise, alcătuindu-şi o cronică personală despre prezentul ostil, plin de contradicţii şi de umbre oportuniste ce se declară urmaşe ale luminii.
M-am aplecat asupra poeziilor sale cu obiectivitate şi mi-am asumat răspunderea de a-l propune ca un posibil poet necircumstanţial, care va avea, din cauza unui metabolism liric efervescent, de luptat nu numai cu morile de vânt, dar şi cu o anume verbozitate alertă, fluvială. Cu vremea cred că se va înţelepţi, va aştepta cu răbdarea necesară decantările de imagine şi metaforă. Acum este momentul pentru a ieşi în arenă cu o selecţie din poeziile sale, reaşezate pe logica unor capitole, ce decurg dintr-o cronologie mai rece, dar utilă.
Nu mă pot pronunţa asupra viitorului său poetic, dar acum este locuitor al Poeziei şi este singurul în măsură să decidă cum îşi va conjuga verbele viitorului. Iacobin şi sentimental, trubadur şi ostaş Doru Petrariu vine spre cetatea Poeziei, aruncând buzduganul degrabă vestitor în chiar clipa intrării pe porţile cetăţii.
În Botoşani poezia este la ea acasă, trecând de graniţele istoriografiei literare, de dicţionare şi compendii. Nu trebuie să se teamă nimeni de poezie, nici de seducţiile sale. Rămâne ca fiecare om pe care-l încearcă această boală necruţătoare să-şi aleagă doctorul, medicamentul şi speranţa necesare. (Cornel Udrea - iunie, 2006)
Foto: Poetul Petrariu şi Cornel Udrea
|
|
