Coliba
Mi-am construit pe margine de vis
O colibă din carnea unui gând pribeag
Dar nu i-am pus acoperiş…
Că vreau să simt în juru-mi larg !
Să-mi fie cerul dimineaţa
Deasupra-mi streaşina în care
În cuib de vânt se-adună ceaţa
Sorbind uşor lacrimi din soare.
Iar când un val fin de răcoare
În nopţi cu nori făcuţi din lut
Mă înfioară cu o boare
Să-mi fie cerul aşternut.
Iar când sub cântecul minunii
Se-nchină-n umbre iasomia
Să simt eu sub privirea lunii
Cum mă răpeşte reveria.
Şi sub cuptorul dintr-o seară
Cu cer sfărâmat în mii de stele,
Călătorind prin vis de vară,
Visez să zbor până la ele.
Apoi să simt pe piept cum cade
Întâia frunză ostenită
Şi vântul care viaţa roade
Să-mi stingă inima rănită.
Şi primul fulg întâia oară
Să se topească-n palma caldă
Ca primul vis de primăvară
Şi cea din urmă frunză moartă.
Şi când pe pieptu-mi frunze moarte
Nu vor mai încăpea să cadă,
Goală coliba va rămâne
În înserarea tristă, fadă.
Şi eu atunci poate-oi fi frunză,
Poate un fulg din nesfârşire
Sau un boboc de iasomie
Sau poate stea în neclintire.
Atunci voi şti că m-am minţit
Căci am visat la libertate,
Colibă făr-acoperiş
Pierdută în singurătate.
Dacă citeşti aceste versuri
Scrise într-o colibă goală
Rămâi acolo neclintită,
Aşteaptă-mă până la vară.
Aşteaptă-mă cu prima frunză,
Aşteaptă-mă cu prima floare,
Aşteaptă-mă cu primul fulg,
Aşteaptă-mă în înserare.
|
