Este o zi de vară frumoasă. Eu am ajuns la Ipoteşti – locul copilăriei marelui nostru poet. După ce am vizitat casa lui, am plecat în pădure, unde a fost de multe ori pentru a se inspira. Eminescu a scris multe poezii despre codru, de exemplu: „Ce te legeni”, „Revedere”, „Codrule, Măria-ta”, „Fiind băiat păduri cutreieram”.
Plimbându-mă prin pădure am obosit. M-am aşezat la umbra unui copac să mă odihnesc. Ciripitul vesel al păsărelelor şi freamătul frunzelor m-au adormit. În vis mi-a apărut un tânăr care avea în mână o stea şi câteva flori de tei. L-am recunoscut. Era Mihai Eminescu. L-am întrebat ce face şi de unde vine. El s-a aşezat şi mi-a răspuns foarte trist:
- Vin de departe, de sus, dintre stele şi mi-e tare
|
dor de meleagurile mele, de casă, de codru şi de lac, de ţăranii harnici şi isteţi, de copiii frumoşi şi cuminţi, de buciumul de la stână şi de poveştile copilăriei.
- Acum tu eşti luceafăr?
- Da, dar eu sunt diferit de ceilalţi luceferi. Ei sunt reci ca gheaţa, iar eu am sufletul cald şi nemuritor.
- Ştii că versurile tale te-au făcut nemuritor şi românii te respectă foarte mult?
Un zgomot m-a trezit din vis. Am deschis ochii şi nu era nimeni lângă mine. M-am întristat că nu mi-am luat rămas bun de la marele Eminescu, dar m-am bucurat că îl voi găsi în versurile sale. Am pornit spre casă fericită că mi s-a arătat în vis poetul nostru nemuritor.
(Cătălina Braşoveanu – cl.a III-a Dângeni – Revista Sens)
|
