Studenta interogatoare: Ar trebui să înveţi să nu mai gândeşti. Să ştii când să te opreşti. Un orfan ca tine n-ar trebui să gândească aşa. Pacientul în cauză: Uite. Am să încerc să fiu un copil pragmatic. Dansezi cu mine? Studenta interogatoare: Vezi? Abia acum încep să dispară simptomele bolii tale. Eliberarea de resentiment. Pacientul în cauză: (dansând cu studenta) Acum sunt liber. Studenta interogatoare: Cu o condiţie. Să înveţi să pierzi, dar să nu te dai bătut, niciodată. Pacientul în cauză: Ştiu. Să lupt şi să rămân cu revolta în sânge, până la capăt. Un scurt moment de tăcere, timp în care, dansul noului cuplu devine din ce în ce mai pasional şi mai frenetic. Asistentul şef se întoarce cu sticla de ceai şi cu încă două căni de inox, le pune pe masă şi le umple. Scoate, însă din buzunar o sticlă de vodcă, pe jumătate goală şi închină imaginar: Asistentul şef: Pentru tinereţe. Să se facă echilibru termic şi căldură în sufletele şi apartamentele noastre. Pentru triumful bunăstării. Medicul de gardă: (oprindu-se plictisit din dans) Ciudat. Parcă nu mai simt intimitatea naturii. Parcă lumea şi-a pierdut tainele şi frumuseţea. Cu ce ne mai umplem de sensuri, cu ce ne mai înnobilăm fiinţa? Pacientul în cauză: (uitându-se uimit în ochii studentei interogatoare) Ce privire concavă. Ce ochi înspăimântători. Inteligenţa mea colosală e un nimic pe lângă faţa ta. Eşti o studentă nemaiîntâlnită. Voinţa ta spirituală şi trupul tău tânăr te ridică deasupra muritorilor, undeva sus pe o scară înaltă a desăvârşirii. Studenta interogatoare: Ce frumos cauţi tu compatibilităţi care să ne uşureze drumul! Medicul de gardă: Se pierde însăşi energia interioară a materiei. Universul se comprimă. Sau se extinde. Nici el nu ştie în ce lume trăieşte. E nedumerit, ca şi fizicienii care l-au inventat. Femeia de serviciu: Ar trebui să luptăm împotriva frigului, să stârpim praful stelar. Asistentul şef: Am devenit nişte nebuni purtători de viaţă, care multiplică şi transcede natura, dincolo de realitate. Colonelul: Ce înalt mod de a contempla plinătatea bucuriilor simple şi de a năzui către o „Matesis Universalis”. Studenta interogatoare: (cu duioşie către pacientul în cauză) Lasă-mă să te îmbrăţişez, să uităm de regresul imperfecţiunii, să ne lepădăm de chinul conştiinţei, să eternizăm clipa. Pacientul în cauză: Acum înţeleg că viaţa e o taină nepieritoare, o cruce, de altfel zâmbitoare, pentru fiecare dintre noi. Studenta interogatoare: Arată-mi că sunt. Linişteşte-mi fiinţa, acum în ultima clipă de la marginea timpului! Pacientul o sărută cu senzualitate, apoi exclamă: Pacientul în cauză: Cineva mi-a deschis drumul către esenţa şi către fiinţa lucrurilor. Pentru mine totul e un mit, o enigmă. Totul miroase a mister. Femeia de serviciu: (bând din ceai) Cât lirism, câtă exaltare a sufletului., câtă nebunie la ieşirea din timp. Câtă patimă în „ispita de a exista”. Studenta interogatoare: (sărutându-l încă o dată pe pacientul în cauză) Mistagogule! Eşti un porc de mistagog. Mi-ai furat sufletul. Pacientul în cauză: Scopul materiei nu este de a se întoarce la anonimatul neantului. Ci de a suferi un proces de transformare prin legile iubirii. Toată funcţia sacră a materiei, toate hierofaniile îşi găsesc motorul numai în dorinţa noastră sălbatică de a ne contopi. Asistentul şef: Aţi început iar să deliraţi. Raţiunea pentru voi e încă o rugină vitală. Dar, desigur „Fără nebunie nici o iniţiativă, nici o acţiune, nici un gest nu e posibil”, spunea Cioran. Nebunia vă ajută să respiraţi, vă sileşte la acţiune. Nebunia este motorul tuturor activităţilor noastre. Mă tem însă că nu vom mai rezista. Dragostea asta e prea dură. Te consumă prea mult. Dar să nu facem acum „Elogiul nebuniei”. L-a făcut Erasmus şi e deajuns. Pacientul din dreapta: (oprindu-se din dans) De-am simţi măcar o dată gustul progresului! Pacientul din stânga: După Mircea Eliade, Cain este simbolul tehnologiei şi al civilizaţiei urbane. Priumul omor a fost făcut, aşadar, în numele progresului pentru că prin el s-a pierdut şi funcţia sacră a primordialului.. Prin progres s-a desacralizat materia. Pacientul din dreapta: Şi totuşi, ce nevoie avem astăzi de progres. Fără progres rătăcim degeaba, cum deja rătăcim. Asistentul şef: Şi ce au de-a face toate astea cu nebunia voastră, nebunilor? Medicul de gardă: (către asistent şi femeia de serviciu) Nebunii ăştia, domnilor speră, în nebunia şi neputinţa lor, că vor mai putea fi o dat şi ei ceva (râd în hohote). Ei nu-şi dau seama că nu mai au dreptul la adevăr şi la realitate, că şi-au pierdut orice urmă de luciditate. Ei continuă să creadă cu încăpăţânare în visele şi în reveriile lor. Pacientul în cauză: (indignat) Credem, domnule, pentru că revelaţii nu pot exista decât în dragoste. Iar omul fără revelaţia realului, nu poate exista decât depăşind fuga din vis. Rămân blocat într-o materie atemporală. Medicul de gardă: (către ceilalţi nebuni) Ce vă face totuşi să rezistaţi? Voi nu vă daţi seama că sedativele şi medicamentele astea v-au furat dreptul la un timp şi la o viaţă normală? Nu vedeţi că aţi pierdut simţul realului şi al noului? Pacientul în cauză: Nu noutatea ideilor, a informaţiilor, evenimentelor, nu realitatea voastră, ci noutatea enigmatică a universului anonim din celălalt; anonimatul care susţine individuaţia şi protejează fiinţa de sentimentul învechirii şi irealităţii. Astea ne fac să rezistăm şi ne îmbărbătează, nu sedativele voastre. Studenta interogatoare: Şi iubirea, domnule doctor, adevărata iubire? Medicul de gardă: Tu să ai grijă, domnişoară, că fără realitate, fără simţul vieţii adevărate, înţelepciunea nebunului e fără valoare. (apoi către ceilalţi nebuni) Şi voi, ce aşteptaţi? Să vă dea creaţia sau iubirea certitudinea fiinţei? Înapoi la locurile voastre! Câtă vreme sunteţi consemnaţi, nu vă rămâne decât să vă baricadaţi împotriva neantului. Fără substanţa pe care eu v-o dau întru sănătatea voastră, n-o să puteţi ieşi la realitate. Veţi rămâne captivii propriilor voastre idei aberante. De altfel viaţa voastră stă în mâinile mele. Eu hotărăsc pentru conştiinţa voastră, pentru luciditatea sau devianţa voastră. Pacientul în cauză: Ştiam eu. Am fost şi suntem nişte cobai. Vă folosiţi de momentele noastre de cădere pentru a vă testa drogurile. Vă închipuiţi că prin stimularea creierului şi a sistemului nervos o să deţineţi controlul suprem asupra eului şi asupra conştiinţei noastre. Aţi atentat la libertatea noastră şi ne-aţi condamnat la pieire. Nerespectând identitatea persoanelor, controlând voinţa şi eradicând conştiinţa libertăţii de reflecţie sfidaţi toate drepturile omului. Aţi făcut o crimă împotriva umanităţii, bulversând Fiinţa. Medicul de gardă: Asta e în închipuirea voastră. În imaginaţia voastră bolnavă. În excesul vostru de abstractizare. Noi încercăm, din contră, prin medicamente să vă echilibrăm sistemul de idei şi să vă ordonăm reflexele într-un mod sănătos. Medicamentele sunt, pentru voi, singurul ingredient care vă mai păstrează în realitate. Întrerupându-vă raţia de calmante scăpaţi de sub control şi riscaţi să coborâţi în lumea umbrelor, iar trupurile voastre să devină o poartă spre Infern. Asistentul şef: Excitaţia psihică din interiorul vostru e acum, de fapt, o altă formă de implozie cosmică, de disecţie agresivă a conştiinţei, până la absurd Medicul de gardă: Fără medicaţie, conştiinţa voastră riscă să fie mâncată, bucată cu bucată, de inconştient. Asistentul şef: Iar lipsa voastră de somn e o dovadă de inactivitate. Riscaţi, prin luciditatea continuă, să deveniţi nişte exilaţi ai timpului, nişte morţi vii. Pentru un trup, durata continuă este o imposibilitate. Trupul, materia nu corespunde decât unui timp relativizat, unui spaţiu restrâns, mărginit. Medicul de gardă: Precum moartea este negativitatea care determină evoluţia istorică, aşa şi somnul determină evoluţia vieţii. Identitatea dintre spirit şi lume aşa cum a văzut-o Hegel în „Logica” sa e o iluzie. Somnul, mai ales somnul dulce, e izvorul lucidităţii. Pacientul în cauză: Vreţi să analizaţi existenţa, aşa cum este ea în stadiul cel mai degradat. Să schimbaţi „Deisen-ul” în forma lui, de excitaţie extremă, să modificaţi din temelii, însăşi structura fiinţei umane. Medicul de gardă: Noi încercă să vă oprim căderea din timp, să vă îndreptăm devenirea. Clocirea obsesiilor vă împotmoleşte în timp, vă înglodează în vreme. Pentru a depăşi istoria cu sentimentele-i sumbre trebuie să vă sacrificăm. Puteţi fi astfel martirii generaţiilor voastre şi pilda vie pentru posteritate. Experimentul nebuniei voastre poate salva pe viitor mii de vieţi. Asistentul şef: Sacrificiul este un exerciţiu şi totodată un act de purificare. Deci, renunţaţi la tentaţia individualului, deveniţi un anonimat, acceptaţi simplitatea destinului. Pacientul cu cruce la gât: (scăpând di strânsoare) Minciună! Hoţilor! Vardiştilor!. Vreţi să ne furaţi creierele. Să ne luaţi minţile! Medicul de gardă: (stupefiat) Şi ce să facem cu ele, nebunule? În urma pacientului cu cruce la gât vin o seamă de nebuni care mai de care mai înfuriaţi şi mai indignaţi: Un nebun orb: Ne distrugeţi viaţa Ne luaţi ochii Un nebun în patru labe: Ne dresaţi ca pe câinii lui Pavlov. Ca pe nişte animale. Un nebun cu pastile în mână: Ne drogaţi cu heroină. Un bolnav oarecare: Ne îmbolnăviţi cu boală. Alt bolnav: :i ne contaminaţi cu gunoaie şi mâncare infectă. Un ciung: Vă folosiţi de picioarele şi de mâinile noastre fără să ne cereţi voie. Pacientul cu cruce la gât: Ne luaţi capetele fără nici un respect pentru organele interne ale unor bieţi oameni abandonaţi de soartă şi părăsiţi de Dumnezeu. Un nebun cu pix în mână: Ne furaţi geniul şi talentul de scriitor. Alte voci de nebuni: Vreţi să ne îndoctrinaţi, torturaţi, agasaţi, fără nici o vină. Şi să ne bateţi fără nici o scuză. Să ne căsăpiţi fără nici o ruşine ca nişte brute ordinare. Să experimentaţi nebunia precum comuniştii la Piteşti. Vă amuzaţi pe seama păcatelor noastre, râdeţi de noi fără nici o noimă. Pacientul cu pix: Vom trimite memorii, vom redacta cereri, petiţii şi jalbe până la „Curţile Europei”. Să ni se respecte drepturile şi preferinţele sociale. Pacientul din dreapta: Să ni se asigure dreptul la o liberă asociere, la confidenţialitate şi la o mai bună comunicare între personal şi pacient. Pacientul din stânga: Să ni se respecte drepturile de pacienţi: calitatea nealterată a fiinţei umane. Dreptul la autodeterminare, la viaţă şi la integritate fizică şi spirituală, la intimitate şi securitate personală, la opţiuni morale şi culturale proprii. Pacientul cu pix: Vrem să fim informaţi asupra serviciilor medicale disponibile, despre modul cum le utilizaţi în favoarea sau defavoarea noastră. Să ni se facă un raport complet despre starea de sănătate, despre gradul de nebunie la care suntem. Pacientul în cauză: Vrem să consultăm şi alţi medici, să aflăm adevărul deplin despre boala noastră. Pacientul cu pix: Să ni se dea în scris rezultatul investigaţiilor diagnostice. O voce de nebun: Să se prezinte exact în faţa lumii, modul inuman în care suntem trataţi şi îngrijiţi. O altă voce de nebun: Să ni se dea acces la datele medicale personale. Să nu se mai amestece nimeni în viaţa privată şi familială a nebunului. Nebunul în patru labe: Să ni se dea dreptul la reproducere. Accesul la educaţia sexuală, dreptul la genă, la materialul genetic personal. Dreptul la înstrăinarea sau achiziţionarea completă a conţinutului cromozomial. Pacientul în cauză: Da. Să ni se dea înapoi dreptul la genă şi la cromozomi. Să se respecte pe deplin dreptul divin asupra conformaţiei cromozomiale şi configuraţiei celulare. Pacientul în patru labe: Dreptul la ADN şi la ARN, la enzime şi la hormoni, dreptul la informaţia cromozomială, la tainele mitocondriale. Studenta interogatoare: Şi nu în ultimul rând să nu uitaţi să cereţi dreptul la iubire, la o mai bună alegere a relaţiilor sociale, la o educaţie civică şi morală adecvată, la performanţa spirituală. Asistentul şef: Dar dreptul la a bate moneda proprie, nu cereţi? Nu cumva vreţi să conduceţi spitalul şi să promulgaţi legi noi într-o lume absurdă. Pentru ce vreţi să complicaţi realitatea, dacă adevărul pentru voi e ceva personal, ţine de aberaţia fiecărui individ în parte? Sau poate vreţi necondiţionat dreptul la fugă? Pacientul în cauză: Bine zis. Să fugim din lumea asta improprie, din universul acesta închis în sine, din cosmoidul acesta infect, din timpul ăsta monoton, absurd şi plin de evenimente îngheţate, de fenomene asfixiate în devenire... din noaptea asta fără sfârşit. Astfel, sub impulsul evadării se porneşte în spital o nebunie confuză, o luptă haotică între personaje (asistenţi, infirmieri, şi chiar forţe de ordine), totul culminând cu un masacru. (Fondul muzical pentru scena masacrului: Primăvara, de A. Vivaldi). Pacientul în cauză, cu o ultimă suflare exclamă: Pacientul în cauză: Nebuni, asta ne-a fost eliberarea! Aveţi grijă de ea... (Cortina) (Ciprian Şoptică)
