Titlul dat cărţii („Ciobanul Spray”), dar şi legăturile lui Viorel Buliga ( prin părinţi) cu satul Guranda, m-au făcut, pentru început, să mizez pentru o eventuală încadrare a scrisului său în domeniul SF. Eram pregătit ca foarte des să-şi facă prezenţa coşmarul şi chiar mă hotărâsem să verific o constatare a lui Doru Kalmuski: „Mereu coşmarul are tendinţa de a rupe peceţile iluziei, devenind realitate”. N-a fost să fie aşa. Aveam să constat că scrisul său e veritabilă literatură fantastică şi căruia urma să-i fie specific visul. Ciobanul Spray, veşnic nespălat, este dominat de o naivitate tipic românească venită de undeva din ancestral şi bine reliefată în mitul mioritic, dar pe care nu şi-o abandonează nici în postmodernismul care îl ucide. Îmbrăcat în haine „ pline de petice şi unsoare”, ce dădeau „o duhoare grea de mormânt, bălegar, peşte stricat, hoit de pisică, seu putred”, este părăsit, pe rând, de nevastă şi cei doi copii, de propriul unchi care nu-i lasă nimic prin testament şi chiar de 40 din cele 100 de oi. A iubit sincer o „blondină oarbă” care l-a abandonat pentru altul, merge în peţit la o femeie paralizată şi încrucişată şi care îl refuză categoric, madam Scorofârţ îi va deveni cea de-a doua nevastă care îl va părăsi luându-i toată averea, aşa cum făcuse şi Varvara, prima soţie. La spital doctorii nu-l iau în seamă zile la rând, este păcălit de o ziaristă, întreg satul îl repudiază, alungându-l şi, culmea, ajunge să fie violat de o babă. Pe linie literară, Ciobanul Spray e un fel de Apunake, e drept, sub apăsarea recentului, iar Viorel Buliga se trage din parcela avangardistă pe care s-a desfăşurat Grigore Cugler. Ambilor le este specific fineţea spiritului de observaţie, aceasta provenind din puterea asociativă a imaginilor suprarealiste îmbinate cu un umor savuros. Discuţia dintre oi, hotărârea celor 40 dintre ele de a fugi în „Ţara Făgăduinţei”, supliciul îndurat prin travestiul de la „Clubul domnişoarelor”, imaginea bibliotecii în care în loc de cărţi se află craniile scriitorilor, scena cu bolnavii de muzică simfonică aşteptând să-şi ia medicamentul muzical sau imaginarul concert pentru sclava dacă, sunt exemple de fantezie din care extragem o anumită doză de rafinament intelectual, de cunoaştere a psihologiei românului şi care fac să ne placă ce scrie autorul. Este interesant modul de ficţionalizare la Viorel Buliga şi revenim la episodul cu biblioteca pentru că este de un suprarealism magnific. Ciobanul ( analfabet ), intrând în bibliotecă şi aflat sub teroarea imposibilităţii de a citi, dar doritor să asculte poveşti, ar vrea ca pe rafturi să găsească aşezate capete vorbitoare de scriitori. Intrând, ca la o comandă, pentru el cărţile se transformă în şiruri de cranii. Alege craniul lui Petre Ispirescu , convins fiind că acesta îi va povesti cele scrise. Este singura secvenţă care duce spre coşmar, spre SF şi, pentru a întări constatarea Kalmuski, gândul mă duce cu zece ani în urmă când, într-o primărie s-au adus calculatoare, o raritate pe atunci, şi vreo câteva funcţionare erau foarte bucuroase că dând ordin acestora, aşa cum l-ai da unui soldat, acestea vor trece la treabă în timp ce ele se vor plimba, vor face piaţa etc. Spre final, apetitul pentru absurd îl părăseşte, autorul devenind „mai serios”, mai implicat în istorie. Dispar încifrarea şi misterul, ciobanul trecând printr-un fel de tunel al timpului astfel că la un concert ( pentru sclava dacă ) trăieşte momentele de civilitate pe care ni le-au dat romanii sau momentul tinereţii veşnice a lui Eminescu. În cartea lui Viorel Buliga toate femeile sunt dizgraţioase, lacome, profitoare şi grase, candidate perfecte pentru Iad. Bărbaţii sunt naivi, veşnic iertători, risipitori chiar cu cei apropiaţi, un fel de sfinţi, veritabili candidaţi pentru Rai. Prin insolitul situaţiilor şi sub ironia bine dozată a lui Viorel Buliga se ascund foarte multe lucruri serioase. Merită să-l citim şi să-l urmărim. (Georgică MANOLE )
