De curând, Dumitru Ivan a scos de sub tipar a patra sa care, intitulată "Seminţe de timp". Cartea, editată de chiar propria sa editură "Quadrat", a fost tipărită la Tipografia RIA Botoşani şi a fost prefaţată de fostul său coleg de presă Dumitru Ignat. Că trebuie să consemnăm, Dumitru Ivan a fost mulţi ani ziarist, şi nu unul oarecare, ci unul talentat şi care ştia să pună nerv în scrierile sale, captivând atenţia cititorului. Iată cum apreciază Dumitru Ignat valoarea scrierilor, un mănunchi de proză scurtă, în prefaţa cărţii:
Andante
Cu prozele din volumul de faţă. Dumitru Ivan revine la epica scurtă, după experienţa unui roman (în 2003) şi a alteia, mai puţin obişnuită, a unui… dicţionar de sinonime (în 2006). Cartea anterioară de naraţiuni, "Popas în Valea Miletinului", a apărut în 2001. Şi se simte bine autorul pe întinderile restrânse! Un motiv este, ori ar trebui să fie, practica sa, de câteva decenii, în cultivarea gazetăriei, la variate niveluri ale deciziei profesionale.
Întâia urmare e aceea că povestirile lui D.I. nu trec nicicum de lungimea firească, cerută de rostul lor literar. Poate că exemplul potrivit ar fi cea intitulată "Sub acoperire": curiozitatea noastră merge până acolo unde am vrea să aflăm ce se poate întâmpla cu înregistrarea unei declaraţii, făcută de un personaj litigios, cu puţin înainte de tulburătorul şi tulburele decembrie `89. Dar scriitorul consideră că temeiul istorisirii sale sfârşeşte în acel punct. Mai departe "lucrurile au o acută conotaţie politică…". Astfel zis, de aici încolo ar fi cu putinţă o altă povestire; cea prezentă e însă epuizată.
Poate că tot din jurnalistică vine şi imperativul clarităţii; în aceste proze nu răzbat ambiguităţi ori formulări ceţoase. Dar nu e obligatoriu ca limpezimea să aibă cauza enunţată, de vreme ce Dumitru Ivan are, în măsură înaltă, proprietatea cuvintelor. Fără să se înţeleagă de aici că-şi refuză figurile de stil; doar că le utilizează cu temperanţă.
Primejdia ar fi ca deprinderile ziaristice să se revanşeze cumva şi relatările să fie mai aproape de reportajul cu virtuţi literare decât speciile beletristice. Conştient de această capcană, D.I. are precauţia şi dibăcia de a o evita.
Modul de a povesti al lui Dumitru Ivan e unul echilibrat şi senin. Deşi spectacolul nu lipseşte (incendiul schitului de pe Rarău, furtuna teribilă care răvăşeşte Tomeştii; şi încă), el rămâne în planul îndepărtat, un fundal pentru alte acţiuni pe care autorul le vede precumpănitoare.
Naraţiunile acestei cărţi se grupează natural în trei diviziuni. Una e o însumare de istorii ce au în vedere spaţiul ţărănesc şi Dumitru Ivan propune şi el literaturii rom
Ne geografia sui-generis a unui sat: Tomeştii. Întâlnim, în această secţiune, nu doar fabulosul rustic, ci portrete memorabile, precum acela al bătrânului Ghiţă Moraru, prieten bun al produselor viţei de vie. Alta adună un număr de farse, zâmbitoare dar benigne, într-un teritoriu guvernat (şi el) de Bachus. În sfârşit, o a treia propune teme mai alunecoase, unele de complicaţie psihologică, ba chiar psihanalitică (Ave, Romulus), rezolvate însă în cheie raţionalistă.
Cu speranţa unui act de amabilitate sau de amiciţie scriitoricească, ţinta unei prefeţe nu e să producă diagnoze (literare), ci să recomande o operă. Dar recomandarea e şi ea rolul unei evaluări. Ba chiar e verdict, care-l angajează, în măsură evidentă, şi pe acela care-l formulează. Aşa încât, dacă spun: citiţi-l pe Dumitru Ivan, înseamnă că admit şi judecata implicită: merită!
Dumitru Ignat
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
|
|
