Născut la 17 decembrie 1971 în satul Sarata Basarab, comuna Hăneşti, Vasile Iftime a fost şi este un rob al poeziei. Primul volum, intitulat „Umbre”(Ed. Geea, Botoşani, 2004 ), reprezintă o identificare a sa cu tăcerea specifică spiritelor poetice aflate în faţa concreteţii lucrurilor şi fenomenelor întâlnite AICI. Cel de-al doilea volum, „Un tot relativ” ( Ed. Agata, Botoşani, 2005 ), ne înfăţişează un poet evadat din filozofia tăcerilor începuturilor şi aruncat de destin ACOLO cu „scopul” de a prospecta legăturile dintre cei doi poli ai oricărui sistem dual. De admirat puntea sinucigaşă pe care o întinde celor doi poli, punte pe care se avântă făcând abstracţie de riscuri.
„Jumătate liliac”(Ed. Axa, Botoşani, 2006) este un elogiu adus simţurilor speciale, specifice doar poeţilor aflaţi mereu în căutarea „uşii”( vezi Liiceanu ) ce se va deschide pentru a păşi DINCOLO.
Dacă pentru AICI a ales tăcerea, pentru ACOLO s-a supus cu inconştienţă probei „trecerii pe punte”, ca modalitate accesibilă de a trece DINCOLO încearcă zborul ca suport într-o teorie despre relativitatea ideii. Încorsetat de banalităţile care nu se mulţumesc doar a-l întâlni ( unele chiar, din prea mult cinism, îl şi terorizează), Vasile Iftime şi-ar dori soluţia purificării prin zbor: „Poetul este blestemat să fie poet / Mereu singur / Nici anul acesta n-a intrat în statistici, / Nici anul trecut n-a încăput în scorburi de inimă…/ Cât despre anul ce o să vie / Ca întotdeauna / Răstignit între aripi şi gheare”( p. 15 ); „De la o vreme se visa că zboară / Dar mult prea departe era cerul său, / A încercat de câteva ori alt cer / Însă toate erau înguste / Chiar şi pentru jumătate de zbor”( p. 21 ) ; „Aş vrea să-mbrăţişez înaltul / Da-n
|
loc de aripi gheare-mi cresc / Şi simt cum se ridică altul / Şi eu cum doar mă prăbuşesc” ( p. 43 ) ; „De ce nu îmi cresc aripi să port în loc de haine?” ( p. 47 ) ; „Pare banal dar nu-i deloc o glumă / Un cui în talpă doare-ngrozitor / Martirizat de un papuc de gumă / Mă las de mers şi mă apuc de zbor” ( p. 91 ) ; „Mă chinuie de-o vreme senzaţia de zbor” ( p. 92 ) etc.
Vasile Iftime sesizează bine alcătuirea duală a omului apoi, de aici, şi concluzia că nici poetul nu e alcătuire unică. E jumătate partea de liliac ( materială ) şi cealaltă de înger ( transparentă). Dintre poeţii botoşăneni contemporani, Vasile Iftime este unicul care prin poezia sa simte agitaţia interioară a corpurilor singure: „O bancă singură într-un parc / Nu-i o bancă / O cruce singură pe un drum / Nu-i o cruce. / Stinghere, şi una şi alta, / Scurtat-au visul / Cu cel puţin / O viaţă” ( p. 19 ).
Singurătatea ,ca şi dorinţa de abandonare a tăcerilor incipiente, îl duce la ideea „închiderii într-o sferă”( p. 8 ) ca o întoarcere în matricea originară. Şi aceasta din două motive: pentru a se apăra de loviturile vieţii şi pentru a se naşte a doua oară cu scopul de a relua viaţa la alţi parametri şi în funcţie de alte referenţiale.
Luându-şi ca filozofie „obsesia gropii” şi conştient că duce „povara handicapului numit aripă„ , Vasile Iftime invocă permanent Divinitatea să-l menţină în starea de inconştienţă dată de „senzaţia plăcută de zbor”.
Mulat perfect pe o filozofie matură, discursul liric al poetului Vasile Iftime are toate elementele să-i deschidă o uşă către Uniunea Scriitorilor. (Georgică MANOLE)
|
