Anumite rânduieli ale Bisericii Ortodoxe au convenit ca Sărbătorile Pascale să-şi deruleze ceremonialul începând cu prima duminică de după luna plină din aprilie. Aşa se face că noaptea Învierii e de fiecare dată neagră, înfricoşătoare, ca-n filmele interzise copiilor sub 16 ani. Dar ce poate scrie despre o noapte de Înviere un ziarist care se vrea obiectiv şi care - spre ruşinea lui - n-a prea fost dus deseori la biserică? De aceea mi-am ales pentru reportajul de Paşti un loc izolat, departe de reşedinţa judeţului, unde, auzisem, vin "ăi mari" să-şi sfinţească ouăle, feriţi de privire iscoditoare ale presei. Şi acel loc nu putea fi decât Mănăstirea Vorona. Înarmat cu bloc-note-sul, pixul şi ordinul de deplasare am purces într-acolo.
Ca să pătrunzi în lăcaşul sfânt ai de străbătut din staţia de autobuz cam şase kilometri pe jos, dintre care vreo trei prin pădure. Pe la ora nouă puţini sunt cei care se încumetă să meargă la mănăstire, sătenii fiind mai mult preocupaţi cu pregătitul bucatelor pentru ziua care urmează. Îmbietoare damfuri de sarmale şi cozonaci adie ademenitori de o parte şi de cealaltă a străzii, dar te consolezi cu ideea că te mai afli încă în post, salivezi şi-ţi continui drumul. O cafea ar fi minunată, dar unde s-o bei, toate bodegile fiind închise. Şi pentru patroni se apropie sărbătorile. Undeva, pe mâna stângă, un şifonier ceva mai răsărit, poreclit "Cafe-bar", ţine încă deschis. Prin el, în drum spre biserică, enoriaşii trec să-şi ia sfânta împărtăşanie cu suc de roşii. Cam puţini sunt totuşi la ora asta, aşa că mai zăbăvesc un pic. O ploaie mocănească, începută ceva mai devreme, se înteţeşte descurajant. Unii din "şifonier" deja au gând de întoarcere. Dar cum să te întorci când ai o cruce de dus până la capăt aşa cum a făcut-o şi Domnul nostru Iisus Hristos în urmă cu două milenii? O pisică neagră îmi taie calea şi la mine superstiţiile se prind ca scaiele de oaie. Ultima dată când mi s-a întâmplat aşa ceva am scăpat un autobuz. Însă, vorba românului: "Noaptea toate pisicile sunt negre." (…)
Iuţesc pasul şi la câteva zeci de metri în faţa mea zăresc o întruchipare ciudată, trapezoidă, de culoare albă, murdărită de întuneric. Accelerez ca să o ajung, să mai schimb o vorbă. Într-o pustietate ca asta şi o fantomă poate fi un partener agreabil. Numai că şi fantomele au sentimente omeneşti, printre care şi frica. Abia reuşeam să mă apropii la câţiva paşi şi o lua la picior, depărtându-se.
Din spate, o maşină cu lumini orbitoare brăzdă întunericul. La lumina farurilor fantoma s-a transformat deodată într-o bătrânică rebegită de ploaie, purtând pe umeri o faţă de masă din muşama. M-am liniştit. Mai ales c-am ieşit deja din pădure iar jos se zăresc turlele mănăstirii.(…)
Pe la unsprezece fără un sfert o coloană de vreo zece maşini, însoţită de maşina Poliţiei,, şi-a făcut apariţia. Ideea unei munci împlinite începea să prindă contur. Dar coloana trece prin faţa mănăstirii şi o ia pe drumul care duce către cantonul silvic. S-au mai făcut bairamuri pe acolo, aşa că merg şi eu să nu ratez ocazia. Gherlă însă, erau doar nişte tineri amatori de aventuri forestiere. Maşinile, exceptând-o pe cea a Poliţiei care a făcut-o la dreapta, erau parcate în miezul pădurii. Dacă plecai urechea la portiere auzeai scârţâitul fermoarelor. (…)
Dau să aprind o ţigară dar mi se atrage atenţia că nu se fumează. Era deja inutil, ţigările mi se udaseră că nu mai ardeau nici dacă le stropeam cu benzină. La unsprezece şi jumătate, când a început slujba de Înviere, erau peste 1500 de persoane. În biserică nu se mai poate intra, aşa că trag câteva fotografii pe dinafară. Creştinii se uitau miraţi şi tresăreau la lumina blitz-ului ca nişte pisici trezite din somn. Ţineau zgribuliţi lumânările în căuşul palmei, ferindu-le de picăturile de ploaie. Toţi aşteptau ora doisprezece, când, de regulă, preotul iese din biserică şi, conform ritualului, se face trecerea pe sub aer. Telefonul fără fir îi înştiinţează însă că din cauza timpului nefavorabil s-au făcut unele modificări ale ritualului. Aşa că imediat prapurile, care era deja pregătite, au fost duse la adăpost. Lumea se buluceşte la intrarea în biserică să prindă măcar o fărâmă de duh. Laâuat de valuri, mă pomenesc fără să vreau în preajma altarului. Imediat se face culoar de-a lungul bisericii şi preotul Arsenie Mărgineanu anunţă cu vocea sonoră: "Hristos a înviat!". (…)
(Florentin Florescu - Căruţa cu moldoveni)
|
|
