Eu sunt fiul lui Aargone
Ce-a răpus fiara-n pustiu
Şi a băut din apa pietrelor
Stoarse de soarele care
I-a mângâiat creştetul nobil
Cu păr castaniu

Asemenea lui, în Telastfatlar
Lumina m-a orbit prima oară
În casa de piatră, de noi doi
Aceştia, moştenire primită
Şi o să mor imediat ce
Însuşi Aargone o să moară

Pe lespezi de gând şi de piatră
Am să închin spada rănită
În mine şi tine şi el, şi fiul
Lui Aargone tatăl fiind
Sub ploaia de simţiri ce face
După sine circular curcubeu

Îmi dezmint neputinţa
Şi rog zeităţi la travaliu
Apoi le reneg şi tenace
În propria soartă lovind
Cu trup şi suflet, fiu nelegitim
Aargone fiind tatăl meu.
(Vălucă, 1990, Botoşani)