Ştiu mulţi oameni ce aparţin acestui colţ mirific de ţară şi care se cheamă Botoşani. Pe unii i-am cunoscut direct, privindu-ne în ochi şi conversând îndelung, pe alţii indirect, prin opera lor, prin efectele faptelor lor. Rar mi-a fost dat să percep pe cineva în genul lui Octavian Vitcu. Având conştiinţa timpului care trece, permanent s-a preocupat de a-şi pune viaţa într-o ecuaţie existenţială susţinută de nişte parametri bine fixaţi şi extraşi din umanism, morală, surse adecvate de energie intelectuală şi filozofii despre timp. Octavian Vitcu, exemplu de ataşament şi devotament faţă de locurile naşterii, îşi scrie trilogia ( „Cupa de nectar”, „Cupa de venin” şi „Cupa cupelor”) stăpânit fiind de sentimentul iubirii şi preţuirii faţă de Ibăneşti în genul în care, o spune chiar el, marele povestitor Ion Creangă îşi iubea Humuleştiul lui. Adept al spuselor lui Nicolae Bălcescu ( „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii, într- însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”), Octavian Vitcu începe „Cupa cupelor”( Ed. Quadrat, Botoşani, 2007) cu „ o privire geografică şi istorică a Ibăneştiului”. Dureros de real sunt redate amintirile din trecutul îndepărtat al satului, din acest punct de vedere Ibăneştiul asemănându-se cu toate satele botoşănene. Continuând cu istoricul aşezămintelor religioase şi cu date despre învăţământul din Ibăneşti, simţi cum autorul îşi aşază satul natal undeva în centrul Universului, într-un ochi al lui Dumnezeu, cu gândul declarat de a-i asigura dăinuirea veşnică. Apoi, Octavian Vitcu vorbeşte despre el. Lungul drum al şcolarizării, activitatea militară, activitatea în producţie, activitatea didactică, activitatea politică, toate au făcut ca autorului să i se aducă aprecieri şi laude, dar şi multă invidie din partea unora ce dominau prin funcţii sau nu înconjurul în care se includeau. Partea iconografică a cărţii e pusă sub semnul unei retrospective sentimentale. Fiindcă se pune mereu în centrul atenţiei nu trebuie să vedem o exacerbare a eului autorului, ci o dorinţă acută de a-i aduce în prim plan pe toţi cei care au contribuit la desăvârşirea personalităţii sale. Şi sunt destul de mulţi, începând cu părinţii, continuând cu învăţătorii şi profesorii din sat, de la liceu sau Universitate şi finalizând cu Traian Apetrei, cel care l-a ajutat enorm să-şi materializeze creaţia în cuvinte, bine reliefată în carte în capitolul al XI-lea intitulat „Activitatea publicistică”. Spuneam că dacă veţi citi „Cupa cupelor”( alături de celelalte două „Cupe…”),veţi găsi în Octavian Vitcu un model pozitiv de ecuaţie existenţială pe care eu aş numi-o „ ecuaţia existenţială Vitcu”. Din această „ecuaţie” încercăm să extragem câţiva parametri pe care să-i supunem discuţiei: 1. Pentru Octavian Vitcu viaţa este un eşantion din eternul timp, o „ acoladă de lumină” după cum ar spune poetul, pe care trebuie s-o locuiască şi s-o înţeleagă repede; 2. A înţeles că Dumnezeu ne „trage” de nişte sfori invizibile care ne mişcă trupul şi deciziile spre trăiri şi fapte măreţe, în contradicţie cu vulgarele sfori trase de cei care conduc de pe pământ destinele lumii. Iar din carte reiese clar cât de aprigă a fost lupta autorului cu aceşti sforari pământeni; 3. Octavian Vitcu a fost conştient că destinul se află la intersecţia dintre voinţa sa ( ce a vrut să facă din viaţa lui) şi voinţa divină ( ce a vrut să facă Dumnezeu din el).Cartea ne relevă un Octavian Vitcu aflat la vârsta maturităţii creatoare, dar şi a maturităţii în gândire, iar la această vârstă, după cum spunea Bujor Nedelcovici, „ omul nu este decât trecutul său şi când priveşte în urmă vede o frânghie cu multe noduri care traversează o prăpastie”. Viaţa autorului, aşa cum e descrisă în carte, este o astfel de frânghie cu noduri gata să cedeze deseori sub greutatea timpului ce-l apăsa; 4. Autorul cunoaşte bine problema fundamentală a intelectualului, aceea a angajării sale, a implicării în viaţa socială şi culturală, problemă bine accentuată prin pozitivismul faptelor de o viaţă. Şi lista parametrilor ar putea continua Trilogia „Cupelor…” relevă un Octavian Vitcu dominat de un caracter intelectual accentuat obţinut în urma unor eforturi serioase şi cinstite, exemplu de ecuaţie existenţială pozitivă din ce în ce mai rar de găsit în acest postmodernism sadic. (Georgică MANOLE)
