Voi scrie despre volumul poetului Constantin Bojescu ( „ Miere amară”, Ed. Conta, localitate neprecizată, 2007, 74 p., preţ neprecizat) pornind de la cele spuse de Adrian Alui Gheorghe: „ De asta zic: la Constantin Bojescu, lucru rar, sinceritatea e stilul…!” Oare numai atât să fie?
După ce naturalistul francez Buffon a avut geniala idee să spună lumii că „Le style c’est l’homme meme”, nimeni, până astăzi, nu l-a contrazis într-un mod categoric,iar cei care au încercat au căzut în derizoriu. Până şi Tudor Vianu se întreba: „Dacă stilul este omul însuşi, nu rezultă, oare, că orice om are un stil al său, un chip de a întrebuinţa instrumentul general al limbii capabil de a-l exprima în diferenţierea lui individuală”.
Mi-a plăcut mereu poezia lui Constantin Bojescu nu doar pentru că e sinceră căci, până la urmă, eu cred că toţi poeţii sunt sinceri, ci pentru că se supune unei realităţi lingvistice unice. Într-o eventuală aşezare o văd pe palierul semnificatului la nivelul metalogismelor. Cineva foarte atent la cele două voci ale poetului Bojescu, vocea naturală şi vocea imprimată poemelor ( vocea mută, dacă e să vorbim în stilul oximoronic al poetului), îşi dă seama că figurile sunt puse la nivelul semnificaţiei.
Aspectele precizate mai sus transpar încă din titlul volumului, „Miere amară”, făcând din Constantin Bojescu un atlet al oximoronului şi obligând eventualii stilisticieni ce-l vor citi să nu-l poată încadra într-o categorie fixă: „O dată mi-ai spus că / simţi că îţi lipsesc / nu ştiu câtă amăgire aveai / ( sau îţi prisosesc?) / ai mai spus să nu vin / decât la orele anunţate / când timpul trece ca un delfin / prin apele tale învolburate / nu îţi voi încălca vrerea / dar simt cum te închizi / dar mierea cuvintelor tale, mierea amară / să mi-o întinzi / vai! Câte am crezut, şi-am crezut,/ - dar şi aceasta / rămâne de nevăzut”.
Supuse unei destructurări aluzive, două dintre elementele de bază ale dinamicii existenţiale, timpul şi spaţiul,la Constantin Bojescu „nu mai există„ ca filozofii.
Timpul „trece ca un delfin” şi se materializează vizual într-o „clepsidră cu sânii verzi”, în timp ce spaţiul va fi localizat între „malurile singurătăţii”: „Nu îţi spun ce simt / şi cum, / şi cine eşti pentru mine / pentru că tu te temi / să nu crezi / / trece timpul iubito, / ştii bine / ca o clepsidră cu sânii verzi”.
Spaţiul poetului e mărginit, întunecat şi plin de „lupi singuratici” puşi pe sfârtecat şi pe generat spaime, „hiene ale sufletului” prezente să adulmece ascunse răni, „năluci plutind peste ape tulburi” ce-l trag în adâncuri „iscând fantastice prevestiri”, „păianjeni ai văzduhului”, „gheare ale unor fiare care-i încearcă forţele” sau „monştri electronici”. Producându-i toate mari nelinişti, cititorul sesizează uşor regretul poetului că marea paradigmă a postmodernismului se confirmă, după cum o face în poemul „Să râmâi pe afară” : „…Dumnezeu doarme pe-o coastă / din când în când îşi ridică sprinceana / prin univers ghearele unui monstru electronic / sfâşie istorii…/ (…) / ce să îmi spui când te loveşti / cu capul de stele / ce să îmi spună îngerii decapitaţi…”. Dacă postmoderniştii au decretat că „Dumnezeu e mort, să-l lăsăm aşa!”, ce poate să întreprindă Constantin Bojescu decât ceva la nivelul constatărilor că „Dumnezeu doarme pe-o coastă” , că trăim într-o lume de „îngeri decapitaţi”, ca apoi să ne propună o colaborare într-o posibilă îmblânzire a acestor fiare printr-un poem cu uşoară tentă apocaliptică şi intitulat „Balul marilor insomnii”: „Era o toamnă târzie / hienele sufletului meu / adulmecau ascunsele răni / limbi de alamă delimitau / arii nemaiauzite când / timpul trecea / cu sapa peste pălămidă / curând va începe / balul marilor insomnii / doar împreună să îmblânzim / fiarele nopţii…”.
„Miere amară” mai este şi o declaraţie de dragoste făcută printr-un şirag de frumoase poeme justificative. Constantin Bojescu e prea coerent în demersul său, ca să nu-l credem că o face cu sinceritate: „Ea mi s-a arătat / atât de strălucitoare / încât am urmat-o / ca un orb / / acum o păstrez / în spatele obloanelor / încuiată / cu şapte lăcate / / până şi ciungii / când o râvnesc / să-i vezi cum le cresc / mâinile „.
Separând eul poetic de eul empiric, adică metamorfozându-se destul de tranşant, nu vi se pare că poetul Constantin Bojescu se întoarce spre Nichita Stănescu? (Georgică MANOLE)
|
|
