Cândva am simţit nevoia să fug, să fiu doar eu cu mine, mă obosea oraşul, zgomotul şi agitaţia lui iritantă, chipurile triste, superficiale sau ipocrite ce treceau fără să-şi zâmbească .Atunci m-am refugiat în locul în care realul gri al oraşului dispare , un loc unde timpul nu-mi este duşman , la casa cu şindrilă încărunţită , înconjurată de pădurea copilăriei mele, unde în depărtare se văd dealurile de catifea verde- arămie… .
O rază sâcâietoare , dar dulce m-a trezit! Inexplicabil, m-a apucat un dor de frunze . Peste pijamale mi-am luat o haină a bunicii, ce-mi dădea impresia că aceasta mă însoţea, şi am început să rătăcesc în pădurea mea dragă .Mergeam fără ţintă , răscolind frunzele ruginii din covorul ce mi s-a aşternut primitor în faţă . Căutam verdele crud din primăverile calde când mă plimbam cu înţeleptul şi sfătosul meu bunic . Am întins mâna spre un copac , să-l simt , şi câteva frunze au căzut sub privirea mea ce părea hipnotizată.
- Hei !Ce faci? De ce ne grăbeşti plecarea? Aşteptăm să dansăm ultimul vals cu vântul... Aşa e datul nostru, înainte de a ne petrece spre neant.
- Oh !Îmi pare rău, m-am trezit spunând. Nu am vrut să vă lipsesc de această plăcere ! Pur şi simplu nu mi-am dat seama!
- Voi , oamenii , nu vă daţi seama de nimic! Aţi încetat de mult să înţelegeţi glasul naturii…
- Dar care e rânduiala pădurii , toamna? am întrebat eu curioasă.
- E un mister pe care trebuie să-l dezlegi singură, îmi murmură izvorul, înţelegându-mi neştiinţa. Noi putem doar să-ţi călăuzim calea . Doar tu poţi descoperi tainele pădurii!
Mi-am continuat drumul, fără un reper anume, tristă, cu amintirile pădurii mele vesele din copilărie, ce mi se derulau în minte ca o peliculă rulată cu viteză. Într-un târziu , am căzut alături de prietenele mele, fără dorinţa de a valsa...cu vântul, disperată înţelegeam Toamna!
Cât de tristă , moartă şi totuşi veselă şi plină de viaţă este toamna! Câtă amărăciune şi fericire, câtă ură şi dragoste! Cu câtă tristeţe pleacă oamenii de pe lume , cu câtă petrecere şi vrajă pleacă frunzele spre nicăieri! Oamenii suferă atât de mult pentru lucruri mărunte ,dar acordă
|
puţină importanţă esenţialului, natura moare , învie cu îngăduinţă pentru cei ce sunt doar trecători. Câtă asemănare , dar câtă diferenţă!
Adierea vântului, uşoară şi caldă, mi-a furat diamantele transparente ce-mi străbăteau obrazul şi se aşezau cuminţi pe covorul de frunze, ca roua.
- Eşti diferită !Lacrimile tale, inocente şi sincere în căldura lor , îţi oglindesc sufletul! Oamenii mari nu au timp să vadă decât ce este dovedit, calculat şi logic. Ei nu ştiu să asculte , să povestească sau să observe ! spuse vântul.
- Nu toţi sunt aşa !Sunt oameni care cred în ceea ce fac ! Nu există doar oameni ipocriţi, falşi şi mincinoşi !
- Poate mai sunt puţini care , încă, nu sunt indiferenţi! Vezi ciuperca aceea micuţă, roşie? E înconjurată de trei mai mari şi mai frumoase. Rupe-le pe toate patru .Vezi?... Cele trei mari erau viermănoase, iar cea mică şi firavă, nu. Nu te mustra; dacă nu rupeai tu ciuperca mică, oricum devenea viermănoasă, pentru că nu putea lupta singură cu răul ce o înconjura. Aici, în pădure, acest lucru este normal, pentru că toate trebuie să-şi urmeze cursul firesc, să vină Primăvara în fiecare an şi să renască totul .
Păsările tăiau norii ca săgeţile deasupra mâinilor grele ale copacilor bătrâni, agitate, semn ca ploaia era aproape. Aveau să curgă din cer lacrimi ce-mi vor spăla oboseala acumulată printre oameni. Nu am auzit trosnetul vreascurilor sub paşii bunicii îngrijorate ,pentru că Ea era parte din minunăţiile ce mă înconjurau.
Am revenit în acelaşi oraş trist şi prăfuit, dar parcă nu mă puteam integra. Nu puteam să las preocupări mici să-mi invadeze înţelepciunea dăruită, în măreţia Sa, de fermecătoarea natură. Acum când sunt în impas merg la casa cu şindrila încărunţită, în pădurea copilăriei mele, ascult glasul cristalin al izvorului şi adierea vântului … încerc să vă transmit din înţelepciunea pe care am dobândit-o:
- Voi, oameni mari, lăsaţi Primăvara şi Toamna să intre în sufletele voastre, iar dacă, din întâmplare, treceţi prin pădurea copilăriei mele salutaţi dealurile de catifea si spuneţi-le că vă place arămiul lor, le veţi alina singurătatea !
06.10.2008 În memoria bunicului meu, Hără!
Danela Bejenariu
Clasa a VI a la Şcoala „Spiru Haret” Dorohoi
|
