Pe profesorul pensionar şi poet totodată, Mihai Munteanu, l-am găsit în dimineaţa zilei de sâmbătă, stând pe băncuţa de sub un copac înflorit. La cei 78 de ani împliniţi, profesorul se ţine bine, obrajii îmbujoraţi şi cu pielea netedă, trupul viguros iar mintea, ce să mai vorbim, ageră ca pe vremurile studenţiei.
Stă singur în căsuţa sa din Slobozia Cordărenilor, iar cei care-i calcă pragul sunt tot mai puţini. S-a arătat extrem de bucuros că i-am bătut în poartă, că l-am întrebat de sănătate, dar mai ales de ultima lucrare la care auzisem că trudeşte zile şi nopţi, o carte intitulată Jurnal, groasă de vreo 400 de pagini.
În curtea sa n-am avut semnal pentru Internetul de la laptop, să-i arat ultimul număr din ediţia electronică a Jurnalului literar, în care i-am publicat o poezie, rod al creaţiei din vremurile când era mai tânăr. Voiam să citească un comentariu introdus de către un fost elev al său, aflat undeva pe meleagurile canadiane, şi care s-a arătat bucuros să se întâlnească cu creaţiile profesorul său, citindu-i poeziile pe Internet.
În lipsa semnalului, profesorul m-a invitat în casă, să-mi arate noutăţile din bibliotecă. O colecţie a poeziilor lui Esenin, în limba rusă, un volum de poezii al poetului François Villon, în limba franceză se numără printre ultimele sale achiziţii bibliofile.
Discuţia s-a legat repede. Mai ales că am observat nişte cărţi semnate de Vasile Fetescu, un scriitor botoşănean care trăieşte în Iaşi, despre care auzisem dar nu citisem nimic. Aşa am aflat că Fetescu i-a fost profesorului coleg la liceul din Şendriceni. Iar pentru că la cărţile lui Fetescu avea şi dubluri, mi-a dăruit un volum de epigrame şi unul de proză scurtă, promiţând că voi publica fragmente în Jurnalul literar. În tinereţe, când a început să scrie primele poezii, profesorul a intrat în corespondenţă directă cu Demostene Botez, care i-a călăuzi primii paşi înspre poezia care avea să-i marcheze şi să-i domine viaţa întreagă. Mi-a mai dăruit profesorul şi ultimul său volum apărut la Editura Quadrat Botoşani, intitulat Balade.
Însă toată puterea sa creativă este acum concentrată asupra celei de-a doua corecturi la manuscrisul cărţii care va apărea sub titlul de Jurnal. Pe biroul său de lucru trona un tom de coli de hârtie de scris dactilografiate. Deşi are calculator, nu s-a obişnuit să lucreze cu el. Preferă să rămână un scriitor de modă veche, adică să-şi dactilografieze creaţiile la o maşină de scris, cehoslovacă, care a îmbătrânit şi ea, mai sărind câte un spaţiu, două, necăjindu-l.
I-am mai admirat şi vitrina cu trofee, adică o vitrină în care a expus câte un exemplar din toate volumele de poezie şi proză editate până acum. Sunt multe cărţile ce-i poartă semnătura, o dovadă incontestabilă la valorii sale de scriitor.
Ca orice moldovean care are oaspeţi, profesorul m-a poftit să iau masa cu el, nişte ochiuri, mâncarea omului singur şi care se prepară cel mai repede. L-am refuzat politicos, motivând că-s pornit la drum lung şi cu o agendă încărcată. Profesorul m-a condus până la poartă, bucuros că a avut oaspeţi de la Botoşani, că a avut cu cine schimba o vorbă, că mai are prieteni care nu l-au uitat. I-am promis că o să-i mai calc pragul, cu mai multă zăbavă, să avem timp a ne cinsti cu un pahar cu vin. Căci profesorul face în fiecare an un vin dumnezeiesc, din care bea câte puţin, cât să-i menţină spiritul creativ în formă. (Ioan Rotundu)
|
|
