pamflet
 Mitropolitul Daniel al Moldovei l-a entuziasmat literar pînă la extaz pe Costel Pricopie prin decizia duhovnicească de a-i răzui în anul 1995 pe Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu şi Ştefan Luchian, după ce au fost pictaţi începînd cu anul 1991 pe pereţii interiori ai bisericii Uspenia din Botoşani. Unul dintre ei, un oarecare Mihai Eminescu, a şi fost botezat în biserica Uspenia. Cei patru indivizi necunoscuţi şi aproape analfabeţi au fost răzuiţi din ordinul cucernic al mitropolitului Daniel pe motiv că nu ar fi destul de canonici. Cei trei magnifici rămaşi nerăzuiţi (mitropolitul Daniel, patriarhul Teoctist şi episcopul Calinic) sînt cu certitudine extrem de canonici. Dumnealor au adus pe deasupra şi o sublimă contribuţie la dezvoltarea spiritualităţii româneşti. Se înţelege cu bătaie la cîntar că măreaţa acţiune apostolească a mitropolitului Daniel s-a revărsat şi din superba grijă ca Eminescu, stînd pictat cot la cot cu numitul Daniel, să nu încerce cumva un sentiment de jenă, de umilire, chiar de ură mocnită. Şi atunci, în modul cel mai dumnezeieşte posibil, menţionatul Daniel a emanat porunca aceea crîncen de înţeleaptă să fie scutit de a mai privi ca ultimul derbedeu complexat şi psihopat către statura copleşitoare de sfînt al tuturor românilor... O, dar cine să fie despovărat de răscolirea bătăturilor sufleteşti? Evident, că despre Eminescu îmi este vorba în gîndirea înalt novatoare şi profund iubitoare de oameni şi de sine a mitropolitului Daniel!
 Să vorbim deschis despre simţurile noastre curate, dar rămase îngropate adînc în noi?! Oare ne putem preface în tunet răzbunător glasul sugrumat de revoltă neputincioasă?!... Nu există clipă, pe care paşii noştri şovăitori o traversează cu speranţă, să nu fie îmbibată cu mulţumiri fierbinţi ridicate cu smerenie către Atotputernicul Dumnezeu... Slavă ţie, Dumnezeule mare, că ne-ai învrednicit cu semeaţa capacitate de a admira în chip dezlănţuit acţiunile creştineşti ale mitropolitului Daniel!
 În mereu-actual-satirica şi pamfletara carte „Maleahi” din „Vechiul Testament”, se menţionează că Dumnezeu a grăit cu tărie către preoţii-neam-de-traistă, adică păcătoşi pînă la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh: „vă voi mustra sămînţa şi vă voi arunca baliga în faţă, baliga de la sărbătorile voastre, şi veţi fi luaţă împreună cu ea.” Beneficiind de un asemenea îndemn dumnezeiesc, tot să devii un fioros şi neîndurător vînător de mitropoliţi înfrăţiţi cu Diavolul! Dar în cazul mitropolitului nostru drag şi nepreţuit, care să fie cea mai indicată baligă? Cea de cal sau cea de vacă? Înclinăm să credem că baliga de vacă este deocamdată cea mai recomandabilă pentru menţionatul ipochimen drăcovenesc. Ne simţim obligaţi, totuşi, să aducem ceva critici severe Atotputernicului Dumnezeu, fiindcă, în rodnica sa activitate de creare a totului din nimic, a omis, deh, alcătuire dormitînd în bocanci şi limitată este şi ’mnealui, să inventeze un animal care să producă la comandă o baligă semnificativă şi consistentă, tocmai bună de folosit pentru răsplătirea faptelor duhovniceşti ale unor înalte făţuce bisericeşti. Ne gîndim noi, în generozitatea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, să suplinim această uriaşă lipsă a creaţiei divine prin unele mici glume şi prin unele smerite împunsături satirice. Ne vom strădui să procedăm în aşa fel, încît respectiva podoabă a credinţei creştineşti să ajungă a duce dorul după amintita baligă de vacă! Prin urmare, să aşternem peste mitropolitul Daniel biciul crîncen al pamfletului!... Adică să ridicăm cuvînt de preamărire a faptelor cucernice comise cu frică de Dumnezeu de acest mitropolit ales pe sprînceană. Chiar şi episodul cu raderea lui Eminescu de pe pereţii bisericii Uspenia să fie văzut cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, de fericire şi de aplaudare frenetică. Dacă nu ar fi fost această firească punere a lucrurilor în ordine, nu s-ar mai fi putut strecura canonic şi cum se cuvine bărbuţa înţeleaptă a unor iubitoare, cuvioase şi cinstite obraze creştineşti. Aţi văzut, stimaţi compatrioţi şi drept-credincioşi?! Nimic injurios nu a emanat din aceste rînduri. S-a profilat doar o îmboldire făţişă la împăcăciune şi la uitarea păcatelor cuibărite la pieptul încăpător, ca o prăpastie fără fund, al mitropolitului Daniel.
 Acest teribil slujitor al Domnului are nevoie permanentă de slugi... Preoţii, slugile lui preferate, se deplasează cu umilinţă la porunca mitropolitului Daniel!... Fie individual, fie în grupuri mici, fie într-o mare adunătură, preoţii merg încovoiaţi, încocîrjaţi... Preoţii se preling dinaintea mitropolitului Daniel... Şi îşi strigă dorinţa de a-i admira Marele Dos. Cu discreţie şi cu duioasă dragoste către Dumnezeu, Daniel se întoarce cu Marele său Dos către preoţi. Preoţii îi dezvelesc Marele Şezut, îl mîngîie cu elan, îl sărută cu evlavie, îl parcurg lingual cu abnegaţie şi în direcţii profunde, adică îl vorbesc de bine în pierdere de sine... Dacă asta vor preoţii, asta Daniel le dă...
 Oare am boţit cu ceva ţinuta gîtoasă a înaltului ierarh Daniel?! O, nu! Atunci, să ne pornim voiniceşte pe aruncat cu laude în stil nemiluita peste mitropolitul Daniel, pentru a-l îndupleca să nu-şi aplece urechea la cîrtitorii, care ar dori repictarea lui Eminescu la locul acela, de unde a fost răzuit cu făţarnică îngîmfare ortodoxă. Să încropim la repezeală un scurt pasaj de osanale, pe care să i le oferim mitropolitului Daniel, suerbul creştin care a poruncit măreaţa acţiune de coborîre de pe pereţi a lui Eminescu. Pentru o mai lesnicioasă exprimare, propunem ca „înalt-prea-sfinţia sa”, prescurtat „Î.P.S.”, să fie pronunţat „Îpeseea”. Ascultaţi-ne niţeluş!... Îpeseea Daniel este gingăşia înmiresmată a vîntului uşor de primăvară care trezeşte la viaţă gîza amorţită de ger, firul de iarbă care a aţipit cu gîndul la Dumnezeu cel Atotputernic... Desigur, se poate merge pînă la javra din coteţul plin de păduchi evident creştinaţi, că altfel nu se poate închipui o viaţă croită fără credinţă. Îpeseea Daniel reprezintă o îngemănare, putem spune chiar o aglomerare, de calităţi cald-umane şi înalt-prea-sfinte, la care s-au adăugat în straturi diluviene învăţătura cuprinzătoare a legendelor, poveştilor şi a altor năzbîtii biblice, slujirea profundă a interesului turmei de oi şi căpriţe, ca şi o totală desprindere de ispitele trupului. Acestea au fost trecute cu înţelepciune în contul sufletului propriu care, nu-i aşa, nu prea are pofte pămînteşti, fiindcă şi acestea au fost transferate cu bunăvoinţă în mîna lui Dumnezeu. Îpeseea Daniel cucereşte prin lărgimea sa morală, subjugă prin largheţea sa spirituală, învăluie prin lejeritatea harului divin pe care l-a căpătat încă din burtică de la mămicuţa sa, poate chiar şi mai de dinainte oleacă, acolo, cu vreo cîteva secunde. Ce mai la deal, la vale, Îpeseea Daniel este un Ceahlău al ortodoxiei romîneşti, o Niagară a cuvîntărilor evlavioase şi o Sahară a ideilor nobile, generoase pînă la marginea de niciunde a Universului... Credem cu suficient temei că oricine şi-ar dori să fie lăudat în maniera aceasta... Ar fi fericit pînă la sfîrşitul zilelor, zău că da, pentru că a fost felicitat cu asemenea întorsături meşteşugite de frază...
 Fiindcă sînt atîţia poftitori, harnicii pupători fundamentalişti se confruntă cu o înghesuială drăcească la depunerea de ofrande pe Marele Dos... Se calcă bieţii trepăduşi pe bătături de ne apucă mila... Pentru a se ocoli pe viitor asemenea busculade, tamponări, înghionteli, să se caute grabnic bogătani cu frică de Dumnezeu, care să doneze din gros, ca să se adune o sumă frumuşică, tocmai bună pentru o operaţie medicală de umflare a Marelui Dos... Ar merge o supradimensionare pînă la zece hectare buca. Şi ca astfel, mitropolitul Daniel să dispună, după dumnezeiasca operaţie, de un Popou pentru tot poporul îndobitocit de ifosele lui de reformator al credinţei noastre strămoşeşti. La înmormîntarea lui Daniel, Marele său Dos să fie tranşat şi îmbucăţătălit, pentru ca mulţi flămînzi să beneficieze de o bucată de anafură! Asta pupăm, asta să păpăm!
 Întrucît această intervenţie chirurgicală a fost aplicată doar pe cuconeturi, pentru a le rotunji acele părţi esenţiale şi inteligente, ne vedem siliţi să lansăm o contrapropunere cu realizare imediată. Această soluţie nu ne-a trecut prin cap numai pentru a satisface gloata fudulă de pupăfundişti, ci şi din spaima ca sărmanului mitropolit să nu i se tocească Marele Dos. Trebuie luate măsuri radicale, pentru a se evita dezastrul naţional, acela ca Daniel să rămînă fără fese! La primejdii astronomice, este necesar să răspundem cu acţiuni ferme! Să fie grabnic ruptă în două această perspectivă apocaliptică! Altfel, ar veni sfîrşitul lumii peste noi!
 Statul să dăruiască în scopuri caritabile vreo paişpe-cinşpe kile de aur, din care să se toarne potcoave şi caiele. Vom potcovi centimentru de centimetru Marele Dos al mitropolitului Daniel. În felul acesta, procesul de eroziune al Marelui Dos se atenuează semnificativ sau chiar se anulează. Nu e aşa, drept-credincioşi, că e o bagatelă de efort financiar pe lîngă enormele cîştiguri creştineşti?!... Doamne Dumnezeule mare, ajută-ne să salvăm de la degradare înalt-prea-sfîntul Mare Dos al înalt-prea-sfîntului mitropolit Daniel!!
 Am fost acaparaţi în întregime de osanalele adresate mitropolitului nostru drag... Să-i mai aruncăm cîteva vorbe de proslăvire... Poate ne vom întreba: de unde se deduce că mitropolitul Daniel îşi consideră Poponeţul drept odor sfînt? Răspunsul este foarte simplu şi la îndemîna oricui: odată ce el este sfînt, înseamnă că şi Funduleţul lui este sacru... Lămurit, nu?!... Întrebare: dar de ce Daniel este sfînt?... Răspuns: Daniel este sfînt pentru că are hachiţe de sfînt, adică este intolerant şi răzbunător...
 Se călăuzeşte înalt-prea-ridicatul Daniel după isprăvile grozave ale înainte-mergătorilor... Dacă apostolul Pavel a incendiat biblioteca din Efes, de ce nu s-ar manifesta şi Daniel la fel de elegant?! Fiindcă pînă la Efes este cale lungă şi nu l-ar lăsa localnicii să mai pună de un rug creştinesc, atunci Daniel se va năpusti cu fală asupra Botoşaniului. Se va arunca apostoleşte peste biserica Uspenia.
 Dar lui Daniel, incendierea unei biserici i se pare un lucru de nimica. Mintea lui îngerească a născocit o lucrare cu mult mai înălţătoare. A călcat dumnezeieşte în picioarele lui încopitate dragostea noastră pentru Eminescu. Sfîntul nostru poet a fost terfelit de acest fantastic monument al creştinismului. Daniel-incendiatul-de-credinţă s-a prefăcut în Daniel-răzuitorul. Ne abţinem să spunem că s-a comportat precum cel de pe urmă boschetar jegos şi nesătul, luat cu preşul şi dus cu sorcova... Daniel a emis acea poruncă urieşească de răzuire a lui Eminescu şi de înlocuire a chipului poetului cu o căpăţînă idioată de bebeluşă înconjurată cu aripuţe... Cum dracu’ se numeşte în limbaj bisericesc?!... A, parcă heruvim... Nimeni nu l-a putut opri pe acest cumsecade mitropolit din opera lui de scrijelitor şi demolator de sfinţi şi de icoane... Dacă Daniel este Dumnezeu!... Şi dacă Eminescu este un analfabet necunoscut!... Să păstrăm o discretă tăcere despre complexele de inferioritate şi accesele de zărgheală, chiar dacă nouă ni se par a fi prea evidente în cazul acestui mitropolit... Nici un alt popă, oricît ar fi fost de sărac cu duhul, nu ar fi fost îndrăznit să se înfrunte în văzul lumii cu Eminescu! Ca batjocura lui Daniel să fie colţuroasă şi lustruită, neparşivul şi nepeşcheşomanul mitropolit se lăţeşte ca personaj central la sărbătorirea lui Eminescu în biserica Uspenia... unde a fost botezat poetul nostru...
 Doamne Dumnezeule mare, cum de nu se despică pămîntul sub copitele lui Daniel, ca Iadul să-l înghită şi să nu-i mai dea drumul înapoi niciodată?! Din Iad a apărut Daniel! În Iad să se întoarcă! Şi să se canonească o veşnicie! Acolo îi este locul, în Iad, şi nu printre oameni cu frică de Dumnezeu!
 Pînă la pronunţarea pedepsei divine împotriva acestui blasfemiator, să ne dorim ca, în cursul existenţei lui trecătoare, răzuitorul Daniel să aibă o tresărire de conştiinţă şi să se spînzure de limbă şi să-şi jupuiască pielea de pe el cu mîna proprie. Noi, atunci, nici măcar nu vom avea puterea să ne bucurăm, fiind prea ocupaţi cu slăvirea lui Dumnezeu, care, în sfîrşit, l-a luminat pe Daniel să recurgă la singura acţiune sănătoasă din viaţa lui de dărîmător de icoane româneşti!
 Dracii din Iad să te sfîşie în mii de fărîme, mitropolitule Daniel! I-ai depăşit în cruzime, Daniele, pe criminalii aceia sceleraţi care se întorc rînjind la locul fărădelegii lor! Să fii blestemat în veci, blestemăţie a naturii! Ne apucă scîrba numai cît ne gîndim la tine, mitropolitule! Ah, şi nu avem curajul să-ţi azvîrlim în faţă că eşti o scîrnăvie greţoasă! Nu îndrăznim să spunem că eşti o lepădătură împuţită! Nici pomeneală să declarăm în gura mare că eşti o javră răpănoasă şi ticăloasă! Nu vom sufla o vorbă că eşti o scursură fandosită, o canalie spurcată! Ar trebui să rostim aceste cuvinte frumoase şi adevărate, dar nu dorim să ne punem pielea pe băţ... Cine eşti tu, gînganie de Daniel, de ai cutezat să te măsori cu Eminescu?!
 Noi, nevrednicii, putem să ne mai ascundem sentimentele de greaţă pînă la decartare, faţă de făptaşul oribilei crime ce s-a săvîrşit împotriva poetului nostru naţional?! În orice individ, care a contribuit fie cu gîndul, fie cu fapta, fie cu porunca înalt-prea-idioată, noi vedem un reprezentant al întunericului, un drac în veşminte preoţeşti. Şi acea arătare este pentru fiecare dintre noi un duşman personal! Şi vom zice mereu: „Piei, Satană-în-sutană!!! Să dispari din calea noastră, pocitanie de om iubitor de oameni!!!”
 Mitropolitule Daniel, eşti un Antihrist ce te-ai ascuns dibaci sub haina credinţei! Ca să ne provoci crampe privirii încrezătoare în bunătatea omenească. Ai inima înăclăită în sîngele a zece regimente de draci împieliţaţi! Ca să ne întorci pe dos sentimentele şi gîndurile de copii îndrăgostiţi de cerul căzut printre stele şi înserări senine. Şi ca să ne torni otravă în aripile visului. Să te sfîrtece viperele adîncurilor, fiindcă ne-ai răsturnat în batjocură pe piept un munte de copite de buhai negri şi căpiaţi!
Oare, pînă acum, noi ziserăm vreo vorbă destul de urîtă în contra la matale?! Cînd nici pentru matale nu prea mai există Dumnezeu, fiindcă l-au omorît preoţii bucăţică tăiată cu bucăţică de la gura credulilor!... Nu-i aşa că-ţi vine să te zideşti în fiecare zi la temelia cuvîntărilor tale prea-creştineşti?!... Noroc de aceşti drept-credincioşi... care au fost semănaţi de bunul Dumnezeu prin preajma ta... ca să te împiedici de ei... ca astfel să poţi apuca pe calea cea dreaptă, netedă şi luminoasă a creştinismului... Recunoaşte cinstit că nu ai făcut vreun efort interior deosebit ca să-ţi îndrepţi obrazul groscior către Dumnezeu... Asta nu te împiedică să crezi că ai devenit atît de profund, încît îţi este teamă că nu vei mai pricepe ce spui... Măi mitropolitule, nu vrei să te retragi la vreo mînăstire izolată din creierii munţilor ca simplu grăjdar?!... Ca în singurătate să-ţi binecuvîntezi nestingherit de nimeni deşteptăciunea nemărginită... Ca frumoasă răsplată să te aştepte în Ceruri pentru o asemenea apreciere cuminte... Ah, cît de creştin adevărat te prezinţi dinaintea cugetului tău imaculat!... Nu degeaba ţi-ai iţit spre marea şi dreapta credinţă năsucul drăguţel precum broaştele din smîrc...
Oricine poate bănui că ne-a făcut o sălbatică plăcere să-l lăudăm pe mitropolitul Daniel! Sperăm, ca la mintea lui enormă, să-l împingă păcatul să-l dea în judecată pe marele poet pentru insultă şi calomnie! La credinţa ta, mitropolitule Daniel, orice este posibil, chiar şi răstignirea lui Eminescu!... Haide, mitropolitule, că am şuguit puţintel... Eşti doar o Satană-în-sutană mică şi scumpă... Simpaticule cu stropi!... Frumosule cu spume!... Deşteptule cu bulbuci!... Adoratule cu tornade!... Auto-adoratule cu apocalipse!... Te rugăm respectuos să nu poi prea mult la inimă aceste glume şăgalnice, fiindcă te aşteaptă prostimea s-o îndobitoceşti cu vorbele tale evlavioase, cu purtările tale cucernice, cu ochii aceia blînzi şi inspiraţi de Dumnezeu... La toţi dracii, ni se pare că avem dreptate!... Şi nu am fi dorit!... Jurăm pe clopotniţa credinţei tale, ce naiba!... Consideri, dragă Daniel, că nu te-am ridicat suficient pe cric, de pe cric pe piedestal, de pe piedestal pe crucea de la Trei ierarhi?!... Cum ţi-au sunat pînă acum omagiile ce ţi le-am prezentat pentru neguţătoria ta cea isteaţă-foc cu Eminescu?!...
 Doar un nedus la biserică poate să procedeze ca Daniel-Antihristul!! Daniel, în grandomania lui debordantă, l-a coborît pe Dumnezeu din Cer şi l-a bătut în cuie pe cruce!
Noi îl gîndim pe Dumnezeu ca fiind drept şi iubitor de oameni... Şi Eminescu a fost iubit de Dumnezeu... Şi ne-a iubit şi pe noi cînd s-a îndurat să ni-l ivească pe Eminescu... Eminescu este lucrarea lui Dumnezeu... Aşa cum cu evlavie ne închinăm la Dumnezeu, tot aşa ne înclinăm cu recunoştinţă dinaintea lucrurilor ieşite din mîna lui Dumnezeu... Eminescu este o persoană divină, pentru că are semnul eternităţii pe frunte... Eminescu este un sfînt, un fragment al lui Dumnezeu pe Pămînt...
A te lega cu gînd viclean de darurile divine înseamnă a te război cu Dumnezeu... Înalt-prea-nesăbuitul, care s-a luat la trîntă cu Dumnezeu, este mitropolitul Daniel! El se străduieşte să ni-l smulgă pe Dumnezeu din inima noastră naivă şi însetată după iubire şi dreptate. Hrănindu-şi iluzia că a şi izbutit, l-a înhăţat pe Dumnezeu de o mînă şi l-a ţintuit pe cruce cu piroane ruginite de fier! Ca Daniel să rămînă fără rival în faţa noastră! Ca să se prezinte, înalt-prea-isteţelul-mamii, drept Dumnezeu, şi nu ca un oarecare şi nevrednic slujbaş al Domnului!
Să adunăm din toate colţurile frumoase şi senine ale sufletului nostru frînturile de dumnezeire care mai pîlpîie de viaţă curată! Să lipim între ele aceste firimituri de sfinţenie, ca să-l reclădim pe Dumnezeu cel Atotputernic, Bun şi Drept! Să-l reinventăm pe Dumnezeu! Să-l reînviem în sufletul nostru cald şi mărinimos pe Dumnezeu!
Să mergem cu palmele goale, cu pieptul descoperit, cu fruntea împăcată cu destinul nostru, către crucea pe care a fost răstignit Dumnezeul nostru, cel din inima noastră, din Cerul nostru, din umanitatea noastră! Şi cu suflet iubitor şi netemător să smulgem piroanele ruginite din braţele lui Dumnezeu! Să-i dăm lui Dumnezeu viaţă din viaţa noastră! Ca Dumnezeu cel înviat din moartea vremelnică să ne remodeleze mai frumoşi, mai înţelepţi, mai buni.
Dumnezeu să ne ierte păcatele! Şi să ne înţeleagă marele păcat al spaimei de frica din noi! Dumnezeu să ne dea şi nouă puterea de a ierta! Să-l iertăm şi pe cel care a cutezat să-l răstignească pe Dumnezeu!
Să ridicăm ochii şi glasul către stelele şi Soarele de pe Cer. Bine ai revenit, Dumnezeule mare, în sufletele noastre flămînde după lumina şi dreptatea ta! Şi nu ne părăsi, Doamne, fiindcă nici noi nu ne-am lepădat de tine!
Să rîdem, oameni buni!... De noi... Cu durere sfîşietoare, s-o spunem deschis: nu putem rîde de noi, fiindcă sîntem împiedicaţi... Nu principala piedică, fiindcă ar însemna că mai sînt şi altele, ci singura piedică sîntem noi... Cu laşităţile noastre... Cu dulcea noastră comoditate... Cu frica noastră faţă de pîinea cea de toate zilele... Vina ne aparţine în totalitate, fiindcă ne-am obişnuit să fim nişte boi cu jugul pe grumaj, mai ales atunci cînd paştem ciulinii credinţei oferiţi în derîdere de tot soiul de mitropoliţi... Cînd vom face un mic pas hotărît în direcţia recuperării demnităţii noastre uitate, pierdute, furate?!... Cînd ne vom aduce aminte că sîntem romîni, şi că din adîncul fiinţei noastre s-a ivit partea noastră cea mai bună şi mai frumoasă, care este patria Eminescu?!... Cînd atîţia anonimi au murit pentru patria numită Romînia, noi de ce nu am putea învia în patria sufletului numită Eminescu?!... Renunţînd să mai dăm vina pe alţii, ne vom asuma un destin, care oricum era al noastru!... Să ne despărţim zîmbind de reţinerile noastre, care sînt străine de omul drept şi senin!... Şi de noi depinde ce vrem să fim!... Ne vom mulţumi cu grandioasa condiţie de viermii umili călcat pe bătături de puternicii zilei şi de deţinătorii mesajelor Dumnezeului lor?!...
Toate acestea au fost simţite, gîndite şi rostite în numele dreptului nostru sfînt de a ne iubi şi de a ne apăra patria numită Eminescu!
Cît priveşte comedia satirică şi erotică „Icoanele haiducului Coroi”, autorul ei, Costel Pricopie, s-a străduit din răsputeri să nu strecoare nici un fel de aluzie răutăcioasă la evenimente actuale. Chiar ne avertizează cu înduioşare că personajele şi întîmplările relatate cu decenţă şi cuminţenie nu au nici cea mai mică legătură cu realitatea noastră neliniştită. Asemănările cu indivizi şi fapte concrete sînt regretate şi repudiate cu sinceritate de autorul acestei comedii satirice. Ne aflăm în întregime pe ogorul ficţiunii artistice!
Şi după cum s-a mai povestit, mitropolitul Daniel al Moldovei l-a entuziasmat literar pînă la extaz pe Costel Pricopie prin decizia duhovnicească de a-l răzui pe Mihai Eminescu...

Costel Pricopie
 Costel Pricopie s-a născut la 26 ianuarie 1953 în oraşul Panciu din judeţul Vrancea. A absolvit în anul 1976 Facultatea de Filozofie-Pedagogie-Limba română a Universităţii din Bucureşti. În prezent este profesor de liceu în municipiul Botoşani.
   A publicat construcţia dramaturgică „Tetralogia reîntoarcerilor permanente” alcătuită din „Trilogia română” ce conţine piesele de inspiraţie istorică: „Zidul de cenuşă”(1991), ”Stîlpul de ceară” (1993) şi „Testamentul de piatră” (1992), şi din comedia satirică „Opriţi defilarea cortegiului academic! sau Minunata aritmetică imbecilă” (1995).
   A tipărit în anul 1996 comedia pentru copii „Pragul de lumină”.
   A  publicat  541  fabule  în   proză  adunate  în       8 volume: „Leac din limbă de şarpe” (1997; 42 texte), „Otrăvuri pentru capcanele rîsului” (1998; 40 texte), „Leul cu ochelari de argint” (1999; 48 texte), „Permanenta eclipsă” (1999; 1 text), „Ademenirile păianjenului cu cruce” (2000; 44 texte), „Neliniştea florilor de nuc” (2001; 210 texte), „Păstorii binecuvîntatelor obiceiuri” (2002; 71 texte), „Satana-în-sutană” (2003; 85 texte).
   În noiembrie 2003, a publicat romanul erotic „Cuvioasa Lindia”.
   În mai 2004, i-a apărut farsa erotică „Spovedaniile haiducului Coroi”.
   În octombrie 2004, tipăreşte grupajul de 16 scenete umoristice „Tîrguieli cu iubiri contrafăcute”.
   În februarie 2005, este publicată comedia satirică „Răsturnările preotului Gligore Draconu”.
   În decembrie 2005, este tipărită comedia-fabulă „Un peşte pe uscat”.
 În aprilie 2006, este publicată colecţia de 96 glume erotice „Felicitări provocatoare”.
 În decembrie 2006, este publicată comedia satirică „Bacalaureatul exmatriculaţilor”.
 În martie 2007, este tipărită comedia satirică şi erotică „Icoanele haiducului Coroi”.

Revista „România viitoare”
- supliment literar-
Bucureşti
2007

„România viitoare”
Publicaţie progresistă, de opinie şi atitudine cetăţenească
Editor: Asociaţia „România viitoare”
Adresa redacţiei: Str. Novaci, Nr.11, Sector 5, Bucureşti
OSIM nr. M/06262       ISSN 1583-3925
Apărut: 8 martie 2007
© Costel Pricopie / Icoanele haiducului Coroi
Toate drepturile (şi riscurile) îi aparţin autorului.