Jurnalul de dimineataJurnalul de Botosani si Dorohoi
 
 
Blogul lui Rotundu
Georgică Manole – un dascăl şi cărturar adevărat!
[Interviu]
de Paul Ungureanu [alte lucrari ale acestui autor]

Paul Ungureanu: Să începem dialogul cu o întrebare: „De unde vii pe aceste meleaguri ale lui Eminescu?”
Georgică Manole: M-am născut dincolo de Milcov, la 26 octombrie 1952, în satul Popeşti, aparţinător de comuna cu acelaşi nume, azi în componenţa judeţului Vrancea. Popeştiul este o comună, în integralitatea sa, viticolă. La cât porumb se mai cultivă azi, eu tind să cred că numărul spalierilor din viile Popeştiului este mult mai mare decât numărul firelor de porumb răsărite într-un an în comuna Hăneşti şi spun aceasta fără a încerca o minimalizare a satului meu de adopţie.
Numele satului meu natal, Popeşti, vine de la „popas” şi nu de la Popa, Popescu etc., cum s-ar putea spune la o primă vedere. Satul era popas de taina pentru negustorii moldoveni şi munteni care veneau să cumpere vin. La marginea lui, înspre Bucureşti, a existat mereu loc de popas, concretizat acum prin Hanul „Bachus”, local pe care îl ştie orice călător spre capitală. Este locul tinereţii mele când, în vacanţe, treceam zilnic pentru o cafea şi o bere. Însoţit eram şi de o carte, lucru care se întâmpla destul de des, aveam un loc al meu, o masă rătăcită într-un colţ, de la care uitam să mă mai scol. În vremea tinereţii mele nu era localul de acum, era altul mai mic şi mult mai intim, aşa de mic încât via cădea peste el precum o junglă peste o colibă.
 Devenisem botoşănean deja când localul tinereţii mele a ars, construindu-se hanul existent şi azi. Prin satul meu se povestea că vechiul han, nefiind atrăgător şi conform evoluţiilor timpului, primul secretar de atunci ar fi dat, discret, ordin să fie incendiat. Astfel că, din întâmplare, cineva a uitat un reşou în priză şi hanul a ars, distrugându-se şi o poezie a locului. De la partid s-a dat ordin fiecărei comune din judeţul Vrancea să participe cu ce poate la reconstrucţia noului han. În spiritul elanului patriotic specific acelor timpuri, în şase luni hanul a fost pus pe picioare.
Ca orice popas, locul şi hanul îşi au poveştile lor ciudate. Cert este că, aşezat la doar 16 km de Focşani, avea marea însuşire de a fi izolat. Mahării partidului unic se retrăgeau aici cu pipiţele lor, tot aici aveau loc, noapte de noapte, discrete partide de poker, în care mai marii din poliţie, securitate, partid sau procuratură rulau sume enorme. Ştiu toate acestea din ce se vorbea, dar şi de la un frate al tatălui meu, nea Ion, care a fost mulţi ani paznic de noapte, dotat cu pistol, aici. Au existat şi morţi suspecte, aici se încheiau afacerile cu vin şi alte afaceri interzise de legislaţia comunistă.
Dar de ce spun eu toate acestea? Intenţionam să scriu un roman pliat pe atmosfera de la han, dar n-am reuşit. M-am temut mereu că nu voi putea reda acea atmosferă de mister a locului. Cred că şi acum e tot aşa, dacă nu cumva mai rău. Popeştiul mai are şi privilegiul de a se afla în interiorul triunghiului dat de localităţile Sihlea, care ne aminteşte de Alexandru Sihleanu pe care Eminescu îl numea „liră de argint”, de Plăineştii lui Duiliu Zamfirescu în a cărui „Viaţă la ţar㔠recunosc spaţiul văii Râmnei din care face parte şi satul meu şi Dragoslovenii lui Alexandru Vlahuţă unde poetul locuia, mai ales în timpul verii şi unde cea de-a treia soţie a sa avea o proprietate viticolă şi un „conac” (azi, casă memorială).
Casa Vlahuţă se află cam la un kilometru de casa părintească, dacă o luăm de-a dreptul printre vii şi la patru kilometri dacă hotăram să merg pe şosea. Toamna şi iarna vedeam conacul din curtea bunicilor mei dinspre mama, iar vara , când vegetaţia era bogată, mă urcam în podul casei şi admiram etajul conacului. Aici ne ducea des profesoara mea de română, Doamna Maria Georgescu (te rog să scrii doamna cu D mare), cea care atunci când nu învăţai îţi trântea cartea de cap până aceasta se rupea, apostrofându-te cu caracterizarea rămasă celebră prin scoală, aceea de „Javră”.
Cartea mea era, totuşi, mai întreagă, mie plăcându-mi să citesc mult şi să interpretez cele citite, aspecte mult apreciate de Doamna. Revenind la numele satului meu, nu-l contrazic nici pe popeşteanul Petre Abeaboeru care crede că satul îşi trage denumirea de la popii care mergeau pe Drumul Călugărilor spre Poiana Mărului.

P.U.: La vârsta de aproape 23 de ani ai părăsit meleagurile natale vrâncene, stabilindu-te pe meleagurile botoşănene, în zona H. Care au fost primele impresii despre satul Hăneşti?
G.M.:
În Hăneşti am ajuns, ca profesor, în urma unei repartizări ministeriale făcute după tipicul anului 1975. Am mai spus-o şi o repet. Atunci, în acea superbă toamnă a anului 1975, comuna Hăneşti mi-a apărut ca o fată extraordinar de frumoasă, dar fără pic de zestre. De fapt, cine a stabilit câtă zestre avea Ileana Cosânzeana în afară de frumuseţea-i proverbială?
Un iaz de un pitoresc aparte, o moară renumită cândva, o pădure superbă la Hăneşti şi un codru în adevăratul sens al cuvântului la Borolea. Multora le-am spus aceste vorbe, poate le voi mai spune încă, însă numai o singură persoană mi-a recomandat să nu mă las chiar aşa entuziasmat, la modul direct, de privelişte şi să caut o formă mai „literar㔠prezentării. Acea persoană era criticul Emil Iordache, pe atunci profesor la Sârbi (Vlăsineşti).
Mai târziu, prin anii 85, gândeam altfel, mai în spiritul celor propuse de Emil Iordache şi prezentate în cartea „Aici…Acolo…Dincolo…” (Agata, Botosani, 2002). Daţi-mi voie să citez de la pagina 59 a cărţii amintite: „Cineva, sătul de asfaltul unui oraş mare, m-a întrebat dacă se poate scrie poezie într-un sat. I-am răspuns că da. A stat descumpănit un moment după care a insistat să-i dau o explicaţie: ”Depinde cum vezi satul. Dacă nu-i vizualizezi poetic imaginea, degeaba. Spre exemplu, satul Hăneşti privit de pe coama unuia dintre cele trei deluşoare dinspre răsărit ne apare în succesiunea IAZ + SAT + PĂDURE, aşezat astfel: satul la malul vestic al iazului, pădurea la graniţa de vest a satului. Imaginea poetică ar fi: (IAZ = OCHI) + (SAT = GENE) + (PĂDURE = SPRÂNCENE).
În zilele senine, de acolo de sus, ne apare ca un ochi limpede de copil, în zilele de primăvară ca un ochi curios de domnişoară, în zilele de toamnă ca un ochi obosit, iarna ca ochiul unui bătrân albit de vreme”. Copilărind într-un sat al Vrancei în care viile şi livezile estompau tot timpul anului senzaţia de goliciune a pământului, câmpurile Hăneştiului, toamna, iarna şi primăvara, îmi dau senzaţia cutremurătoare a infinitului şi posibilitatea de a vedea orizontul şi a încerca o trecere dincolo. Din Popeşti nu se poate vedea orizontul.
      
P.U.: Şi impresiile la nivelul anului 2009?
G.M.:
Sunt cele din cartea de poezii „Clopotul lui Gauss” (Agata, Botoşani, 2005). Cum am mai spus, m-am născut în satul Popeşti din vasta podgorie a Coteştiului. Acolo se află marele vis alb (rezultat al amestecului dintre vin şi zăpezi) şi care mi-a pus în faţă copilăria. La Hăneşti trăiesc marele vis vânăt (rezultat al amestecului dintre apă şi erezii) şi care mi-a pus în faţă viaţa. Rezultatul intersecţiei dintre vin, zăpezi, apă şi erezii este viscolul. De aici factura mea temperamentală. Dar să nu uitaţi că şi viscolul este trecător. Mai trăiesc şi marele vis mov (rezultat al amestecului dintre idee şi antigeometrie) şi care mi-a dat poezia.
      
P.U.: Cu ce linie de viaţă te-ai prezentat în faţa lumii?
G.M.:
Gabriel Liiceanu, un filozof drag mie, povestea undeva, cred că în „Uşa interzisă”, că atunci când cineva era pus să ajungă la Noica, îl apuca un fel de emoţie amplificată, un fel de tremurat invizibil, pentru că filozoful obişnuia să-l întrebe direct: „Care vă este ideea?”. Probabil că tot cam aşa mă întrebi, nu?
      
P.U.: La un moment dat, binecunoscutul ziarist şi om de cultură botoşănean Traian Apetrei te caracteriza astfel: „Nici tu viaţă boemă, nici plete, nici pipă, nici morgă de viaţă superioară dusă prin cine ştie ce galaxii. Şi totuşi, profesorul Georgică Manole este un admirabil luptător împotriva sfârşitului intelectualităţii de la sate”. Cum comentezi această caracterizare?
G.M.:
Comentariu care s-ar suprapune perfect şi peste răspunsul la întrebarea „Care vă este ideea?”
Eu m-am prezentat în faţa lumii mele cu trei idei şi două sisteme. E drept, le aplic în micul meu univers numit Hăneşti,

sau Botoşani, dacă vrei, dar sunt valabile şi la nivel macro. Cele trei idei care mă călăuzesc sunt: la nivel politic merg pe ideea că satul se va salva doar prin cultură, la nivel profesional (sunt profesor de matematică şi fizică) merg pe ideea că o şcoală se salvează prin poezie, iar în domeniul creaţiei sunt adeptul sculpturalismului, un concept de sorginte dumnezeiască. Ca sistem, pentru realizarea primelor două, mi-am ales lupta cu inerţia, iar pentru cea de-a treia, antigeometrismul.
Oricum, am realizat şi voi realiza mult mai multe decât cei care au adoptat calea întâmplării absolute. Ce să faci în viaţă fără idee? Tot Liiceanu dădea răspunsul la această întrebare: „Rămâi condamnat la lumea sublunară a sufletului!”. Fără idee se circulă ţopăind prin Ţara Potârnichilor. Omul potârniche se mişcă repede când are un interes şi se ascunde („fuge precum potârnichile”- zice poporul) când nu-i interesul lui.
      
P.U.: Ştiu din cele două eseuri de mare întindere (şi publicate) în ce constă sculpturalismul şi antigeometrismul. Cum se armonizează cele două concepte?
G.M.:
Cam cum funcţionează dualismul idee-sistem, idee-cod sau formă-fond. Viaţa ne recomandă, prin întâmplările ce ni se dau, să revenim la esenţe. Ori aceasta nu se poate face decât apelând la forma supremă a tăcerii, având mentalitate de filozof şi având curajul să dai cu dalta înlăturând balastul vieţii. Apoi să găsim echivalenţe în semne consacrate. Spre exemplu, satul poate fi pus sub semnul clopotului lui Gauss, viaţa sub semnul radicalului, eul departe de aura unei egalităţi asimetrice, oraşul într-un poliedru perfect închis, orizontul până aproape de carnea impenetrabilă a unei drepte verticale sau până în infinitul metafizic al unei drepte orizontale etc.
      
P.U.: În cartea ta „Aici… Acolo… Dincolo…”, un eseu despre antigeometrie, consideri spaţiul lui Acolo ca rezultatul intersecţiei dintre Aici şi Dincolo. În care dintre cele trei spaţii te găseşti acum?
G.M.:
Evident că în spaţiul lui Acolo. Comunismul m-a ţinut mult timp Aici. Dumnezeu ori crede că nu sunt suficient de pregătit pentru Dincolo, ori este şi el obosit. Dar depinde încă foarte mult de mine. Mi-e greu în spaţiul în care mă aflu acum, pentru că e spaţiul în care mişună o infinitate de specimene cărora nu le cunoşti în amănunt ideile, principiile, utopiile. În spaţiul acesta te poţi aştepta la orice. Pot fi asasinat eu, părţi din mine îmi pot fi smulse, ideile înăbuşite, realizările minimalizate. Personaje din acest spaţiu precum Amoeba Viperosu, „amicul” Potârniche, familia Zvonica şi Bijbirel Pupincurescu, Ochelarianu, Curcubiţica sau Imaculata Barabusta, Fleţu, Beşinoi, Şofereanu sau Şeitan au un singur scop: să te ţină în mocirla gândirii lor.
      
P.U.: Ce înseamnă a fi un om cultivat?
G.M.:
Pentru mine, omul cultivat este cel care vine cu o sinteză personală făcută pe baza tuturor celor acumulate de el. Spre exemplu, C.V. Tudor, care abuzează de citate, teorii ale altora etc., nu pare a fi un om cultivat. Patapievici este un om cultivat şi numai pentru că a introdus, ca sinteză a celor studiate şi trăite, conceptul de om recent. Adrian Păunescu nu este un om cultivat. E, cel mult, un om citit. A lăsat, până acum, o „vorbărie” asezonată cu puseuri de naţionalism.
Un om cultivat este Gabriel Liiceanu fiindcă ne-a dat peratologia. Omul recent sau peratologia sunt exemple de înţelegere a timpului recent şi a limitelor care ne guvernează. Un ateu nu poate fi un om cultivat. Angelismul şi minima moralia îl recomandă pe Pleşu ca un om cultivat. Dacă din cât ai trăit, citit, observat, simţit etc., nu poţi să-ţi faci o filozofie proprie şi neapărat acceptată de Dumnezeu, nu eşti un om cultivat. Generaţia 60 a fost o generaţie cultivată, pe când optzeciştii sunt necultivaţi pentru că se complac în „sucul” propriilor umori.
      
P.U.: Te consideri un om cultivat?
M.G.:
Nici nu ştiu cum să răspund ca să nu fiu bănuit de lipsă de modestie. Hai să le luăm pe rând. Sunt deschis spaţiului european şi chiar nu văd un pericol dacă s-ar desfiinţa graniţele. Sunt puţin reticent faţă de America unde chiar totul e subjugat banului şi unde se merge doar pentru a te îmbogăţi şi, cred, mai puţin pentru a te cultiva. Am conştiinţa propriilor limite, nu ştiu tot, dar nici n-am rămas omul unei singure cărţi citite sau a unui singur ziar pe care îl citesc. Cunosc oameni, factori de decizie, care n-au mai citit o carte de ani buni. A nu mai citi ceva, să zicem, de cinci ani, e pentru creier cam cum ar fi pentru picioare dacă nu ţi-ai schimba şosetele timp de acelaşi interval de timp. Cine a citit cărţile mele, şapte până acum, a putut descoperi că mi-am creat propria filozofie pe care eu am denumit-o „antigeometrism”.
      
P.U.: Ani la rând ai susţinut în „Actualitatea botoşănean㔠rubrica „Ochiul soacrei”. Ţi-a venit ideea de la mult folositul „ochi magic”?
G.M.:
Nu. „Ochiul magic” te duce undeva în domeniul tehnicii. Eu trebuia să găsesc o denumire a rubricii care să te ducă mai spre uman. Pe vremea aceea eram ferm convins că omul are doar trei ochi: doi fizici (pentru a privi şi a vedea în realitate) şi unul „al soacrei”, aşezat în ceafă (folosit la critică, la depistarea anormalităţilor, la contabilizarea aberaţiilor sau la exersarea ironiei). Azi, după ce l-am citit atent pe Liiceanu, sunt convins că omul mai are şi pe cel de-al patrulea ochi: un ochi al spiritului. Situat înlăuntrul fiinţei sale, acesta îl ajută pe om să treacă dincolo de epiderme. Cu acest al patrulea ochi, omul vede doar frumuseţea lucrurilor. În momentul în care am avut această revelaţie, al existenţei celui de-al patrulea ochi, am încetat să mai susţin rubrica despre care vorbeşti.
      
P.U.: Ce părere ai despre găştile literare şi despre fenomenul literar actual botoşănean?
G.M.:
În Botoşani există două sau chiar trei găşti literare. Ele nu au personalitate fiindcă sunt anexate programatic, ideologic şi pupincuristic altor găşti zonale, care la rândul lor sunt anexate altor găşti cu iz naţional. Spre exemplu, există o gaşcă din care face parte un poet botoşănean eXcesiv de dur cu cei care mai respectă cultura. Fiind şi eXcesiv de nepoetic, zice: „Într-o seară am cărat cu nevastă-mea / zece găleţi cu căcat..”. Şi unde le-ai aruncat stimate poet, fiindcă îi simţim mirosul peste tot? Nu ne ajunge faptul că politica e plină de mirosuri pestilenţiale, ne mai trebuie şi damful produsului cărat de eXcesivul poet?
      
P.U.: Mai recurgem la filozofie?
G.M.:
Nu. Generaţia mea şi cele de după mine nu ne-am citit filozofii aşa cum o făceau interbelicii. Pleşu, Patapievici, Liiceanu sau Şora sunt astăzi bălăcăriţi de unii care nici nu i-au citit. Am luat de la Pleşu „minima moralia”, de la Patapievici teoria „omului recent” şi de la Liiceanu „peratologia”, mi-am ales habitatul în interval şi cu Dumnezeu înainte! Orice idee a mea izvorăşte dintr-o cugetare a intelectualului ce sunt. Fiinţa mea fiind de sorginte rurală, mă bazez permanent pe experienţele ce vin dinspre această zonă.
      
P.U.: După ce deviză se conduce omul Georgică Manole?
G.M.:
După o vorbă spusă de Jules Renard: „Patriotismul este suma plimbărilor pe care le pot face pe jos, în jurul satului tău”. Fie el şi „satul global”.
      
P.U.: Ţineţi un jurnal?
G.M.:
Da. Dar l-am început foarte târziu, de la Revoluţie încoace, şi cu etape peste care am sărit din lene sau din alte motive obiective. Nu am unul în genul celui ţinut de Tolstoi, început pe la 14-15 ani, ca să pot verifica acum ce „crize” aveam în tinereţe sau adolescenţă. Recitesc deseori însemnările şi constat că mă observ mai puţin pe mine şi analizez mai mult pe alţii. Însă atunci când scriu despre mine mă admonestez serios. Observând pe alţii, însă, peste un timp constat cât de mult m-am înşelat şi cu câtă nesimţire au profitat de bunătatea şi naivitatea mea.
      
P.U.: La ce lucrezi în prezent?
G.M.:
Cu nesaţ citesc toate cărţile botoşănenilor, scriu despre ele, mă implic în proiectul care se cheam㠄Luceafărul”, trag tare să termin un roman, scriu un eseu de întindere etc.
      
P.U.: Alte gânduri la încheierea acestui dialog.
G.M.:
Nu dispreţuiţi satul şi oamenii lui, iubiţi-l şi gândiţi pozitiv despre el.
      
P.U.: Pentru că la sfârşitul lunii octombrie împlineşti frumoasa vârstă de 57 de ani, îţi urez noi succese pe plan literar şi profesional.
Interviu realizat de Paul UNGUREANU

Sursa: Revista Luceafărul.net - Anul 1 - Numărul 10 - 11 octombrie 2009 



Comentariile cititorilor
xxxx [06 December 2009 | 00:09:12]
da sigur promovati toate nonvalorile ca doar na tre sa aveti pagini multe la ziar nu?
Parerea mea... [06 December 2009 | 10:01:34]
.este ca ,viticultura din Popesti si cu piscicultura din Hanesti i-au facilitat domnului Georgica, ilustrul creator de concepte filozofice, publicarea grandioaselor sale ineptii. Credidez pe \'carturarul adevarat\' cu ceva cunostinte-empirice si acestea- in domeniile mentionate mai sus.Dar nu pot admite ca in domeniul cuturii are ceva pertinent de gindit si afirmat.
VWRaDofZYNO [21 August 2011 | 03:49:05]
I really appreciate free, succinct, relbaile data like this.
yPVnaHNHxz [22 August 2011 | 19:02:48]
kzksphbXqEss [27 August 2011 | 04:52:04]
accutane dxxmtp seroquel by mail =-]]]
UonMgkozCeehtuUi [04 September 2011 | 05:45:56]
TiEHQsngNUJwhcX [18 September 2011 | 06:05:16]
hoghii claudiu [11 November 2011 | 22:02:20]
cu domnul georgica manole nu se compara nimeni este o fiinta extiataraordinara care face ceea ce ii place in viata
eBXTplhjMjLJbX [06 January 2012 | 19:06:59]
I much prefer inofrtmiave articles like this to that high brow literature.
IvYSxHTDxnfsbqhz [07 January 2012 | 13:01:00]
wOhIFfGnuTXE [10 January 2012 | 04:27:09]
Mersi pentru “Cedry2k”. Daca ar fi avut si o muzica mai buna de la FreakaDaDisk… erau langa Parazitii acuma. Versurile sunt bune. new york car insurance
hPFZnulV [05 July 2012 | 20:35:46]
roCVdulMIYfa [07 July 2012 | 18:51:41]
Autor:
Comentariu
Intruduceti in casuta text codul de securitate din poza de mai jos:
 
Arhimandrit Ioanichie Bălan – ,,Chipuri de călugări îmbunătă      [File de monografie]
de Ionel Bejenaru
Grigor d’Or      [Proză]
de
Călătoria      [Proză]
de
Melancolie      [Proză]
de
Georgică Manole – un dascăl şi cărturar adevărat!      [Interviu]
de Paul Ungureanu
Elegia mântuirii      [Reportaj]
de Luminiţa Zaharia (Bucureşti)
Retorică târzie      [Poezii şugubeţe]
de George Manovici
Meditaţii      [Poezie]
de Mihai Marciuc
In concediu      [Poezie]
de Constantin Bojescu