Sunt pe peronul 3, ora 16:30. Mă uit la paltoanele grăbite. Fulgi de nea! Frumoşi fulgi de nea!
De curând am împlinit 20 ani. Sunt cam bătrână să fac asta, dar…
“Moşule Crăciun,
Îţi scriu pentru că mi-e dor de tine! De fapt… nu cred că-ţi scriu din acest motiv, cred că adevăratul motiv este că mi-e dor de mine… De mine cea de demult! Îmi amintesc când te aşteptam până târziu lângă brad. Mă trezeam a doua zi în pătuţ, cu miros de brad în păr, cu lacrimi scrijelite pe obraz, cu ochii mici de somn, cu buzele pline de mirare… Dragii mei părinţi care se îngrijesc de mine!...
Tu veneai în fiecare an … Părinţilor mei însă, nu le aduceai mai nimic. Ei îmi ziceau că probabil au fost obraznici şi eu mă mândream cu titlul de “cea mai cuminte a casei”…
Au trecut anii şi mi-am dat seama că ei, până şi prin faptul că mă iubeau, ca existau în viaţa mea de copil, erau buni şi meritau tot de pe lume. Pe atunci m-am simţit norocoasă, acum sunt impregnată de un gust de vinovăţie. Vinovăţie că niciodată nu le-am mulţumit cu adevărat pentru ce au făcut pentru mine. Nu ştiu de ce, ceva mă opreşte tot timpul. De fapt… cu cât am crescut, cu atât mi s-a părut mai greu să rostesc cele două magice cuvinte “Vă iubesc!”. Nu ştiu de ce?! Probabil e zidul ăla din cărămidă căruia mi-am dedicat atâţia ani din viaţă să-l ridic şi pe care aş vrea
|
să-l dărâm, dar temelia e prea rezistenţă.
În final, Moşule, te rog un singur lucru: fă-i fericiţi Crăciunul acesta pe părinţii mei.”
Nu ştiu dacă voi fi la timp pentru cina din Ajun. Se pare că trenul va avea o întârziere destul de mare…
O împăturesc, o pun în plicul timbrat cu numele “Moş Crăciun” zgâriat pe el pe care l-am cumpărat cu acelaşi scop acum mulţi ani, dar pe care n-am reuşit să-l întrebuinţez decât ca semn de carte. “E timpul tău, micuţule. Du-te!” Şi îl introduc în cutia poştală. “Sper că Moşul nu s-a supărat pe mine că nu i-am scris de mult timp…”
Oh nu! Am întârziat!
Bat la uşă cu obrajii plesnind de roşul fugii şi de cel al efortului. Nu-mi răspunde nimeni. Mă impacientez. Sper că am la mine „vechile chei”. Le am! Intru în grabă şi îi găsesc pe bătrânii mei sfrijiţi plângând. Timpul i-a mai însemnat cu nişte cicatrice neiertătoare... Ce? Ce s-a întâmplat?
– Îmi pare rău, mamă, tată, că am întârziat, doar că trenurile astea... ştiţi voi!...
Nu-mi răspund niciunul. În schimb se aproprie de mine. Observ că au o foaie în mână. Recunosc buclele alea... şi tremuratul scrisului... E scrisoarea trimisă de mine, Moşului! Încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Am trimis-o acum o ora jumătate. Încerc să-mi ridic faţa să-i privesc , dar sunt împresurată de nişte mâini slabe si protectoare. Nu mai văd nimic decât ceaţă şi pe ei strângându-se lângă mine. Omuleţilor, cât...
- Vă iubesc!
„Mulţumesc, Moşule!”
Daniela Bejinariu
Clasa a VII-a A
Şcoala Nr.5 „Spiru Haret” Dorohoi
|
