Motto: "Nu e nimic mai interesant decât să te întorci într-un loc care a rămas neschimbat, pentru a-ţi da seama cât de mult te-ai schimbat tu."
(Ann Brashares - "Pantalonii călători")
Îmi privesc autoportretul, mâna-mi ce dansează un tangou agresiv cu pensula şi pensula ce pe o foaie scrijeleşte culori. Schiţa este de mult terminată şi a venit timpul pentru contur, apoi culoare. Modelul sunt chiar eu, în schiţă sunt tot eu şi pictorul ... sunt acelaşi eu. Culorile se împletesc în mod ciudat. E greu de identificat copilul din mine cu persoana din tablou.
Tabloul meu este un mozaic: culorile se-mbină ameţitor. Roşu, verde, negru, oranj, alb şi alte mii de nuanţe şi culori. Am impresia că s-au terminat, deşi tuburile, se vede că erau pline. Vreau să fie un tablou unic, ca mine. Îmi vine să amestec în acest mozaic şi piatră, şi cenuşă,şi colb, şi lemn, cristale, chiar granit, şi pământ ... miros de pământ!
Iau o pauză de la tablou. Mă duc, mă spăl şi parcă nu mai sunt acelaşi eu. Odată cu apa parcă mi-a curs şi rumenul obrajilor. Faţa mi-e albă în oglindă. Pistruii nu îmi mai zîmbesc părtaş, ci sunt serioşi, cuminţi la locul lor pe nasul meu acvilin. Privesc cu ochii mei de altădată în oglinda mare, dar nu sunt ei. I-am rătăcit. Doi ochi mari, de un verde aprins, pătrunzători, mă privesc în locul bobiţelor verzi şi spălăcite şi parcă un fior îmi îngheaţă corpul şi mă face să tresar. Parcă şi umerii mi s-au schimbat. În locul umerilor mici şi firavi, doi umeri largi stau ancoraţi de gâtul alb, lung şi plat. Mi-e frică, tabloul e încă neterminat, dar eu stau şi mă privesc mirată.
Şi totuşi mi-a rămas ceva: e fiorul. E fiorul provocat de vederea altcuiva, a străinului din mine. Mă uit hipnotizată în oglindă la faţa ce mă priveşte la fel ca înainte. Pare confuză sau mă înşel? Tabloul este tot neterminat ...
Din tabloul meu nu lipseşte cerul ... ezit ...
|
şi, pentru ca e un autoportret voi desena cerul meu: un cer scăldat în soare ce-mi dezgheaţă cutele de îngrijorare de pe faţă şi, în acelaşi timp, un cer cu nori de vată ce duc cu ei nesiguranţa, îndoiala, dezamăgirea. Am să mi-l adun într-un cercel, să-mi cânte ploaia şi curcubeul, să îl am pe faţă. Soarele îl voi turna într-un zâmbet, dar tabloul meu încă nu e gata...
Mă văd ca pe un falnic călăreţ ce traversează mări şi ţări pe calul său. Calul meu e alb, la fel ca mine. Cu el urc şi cobor dealuri şi coline. Nu ştiu cum să mă desenez, pentru că expresia feţei mi se schimbă întruna: ba faţa mi se arată veselă şi dornică de aventură, ba e tristă şi plină de ranchiună, dar o voi face asa cum e ea mereu. Tabloul încă nu e gata...
Accept din ce în ce mai greu ca cineva să-mi ia frâiele din mână. Ştiu că nu voi şti întotdeauna să aleg calea cea bătătorită, dar curiozitatea, neastâmpărul, ceva mai presus de mine, mă face să nu-i las pe ceilalţi să conducă calul meu alb. Poate voi cădea sau poate mă voi mânji cu noroi, dar sunt sigură că voi avea puterea să mă scutur de colb, să încalec din nou ...
În mozaicul meu mă identific cu bucăţi din prietenii mei din cărţi. Vreau să visez alături de ei, să cunosc cît mai mult din ce-au trăit şi au simţit înainte de a-mi crea propriul univers.
Calul meu e diferit, pentru că ... e potcovit de mine. De multe ori vrea să iasă din herghelie. Vrea să zboare şi să viseze, pentru că el ştie cel mai bine că timpul pe care îl trăieşte nu are orizont, sfârşit sau bătrâneţe... Tabloul încă nu e gata, dar nu peste mult timp, unii îl vor admira, alţii îl vor contesta, dar nu îmi va fi ruşine cu el...
Daniela Bejinariu
Clasa a VII-a A
Şcoala nr. 5 „Spiru Haret” Dorohoi
|
