Jurnalul de dimineataJurnalul de Botosani si Dorohoi
 
 
Blogul lui Rotundu
Interviu cu jurnalistul Ioan Rotundu
[Interviu]
de Paul Ungureanu [alte lucrari ale acestui autor]
P.U.: Pentru început, vă rog un scurt curriculum vitae.
I.R.: Am primit lumina pământeană, şi la vremea cuvenită pe cea creştină, în satul Dângeni, judeţul Botoşani, la 5 ianuarie 1952, când ţăranii erau desţeleniţi de proprietate de către regimul comunist. Nu prea înţelegeam atunci mare lucru, dar vedeam îngrijorarea de pe faţa părinţilor şi a surorii mai mari. Apoi sora aflată la liceul din Truşeşti, a fost trimisă acasă, că n-avea părinţii membri în C.A.P. S-au înscris, după care au venit nişte oameni şi ne-au luat din bătătură căruţa cu cai şi vaca... Era prin luna martie a anului 1958. Stăteam pe prispa casei, plângeau streşinile, plângeam şi eu după vacă.
Deşi nu eram la şcoală, ştiam să scriu şi să citesc pentru că am învăţat de la sora mai mare cu patru ani decât mine. Ca o mângâiere după vaca pierdută, m-am dus la bibliotecă, târând nojiţele opincilor prin zăpada pe jumătate topită, iar bibliotecara mi-a dat să citesc Filipok, o cărţulie cu poezii şi desene colorate. Am dus-o după amiază, să iau alta. Bibliotecara m-a pus să-i povestesc
ce-am citit. I-am recitat cele vreo 8 strofe. Drept recompensă m-a lăsat să-mi aleg o carte. Am ales „9  întrebări, 9 răspunsuri" o broşură de răspândire a ştiinţei. Aşa am intrat în universul cunoaşterii.
În şcoala generală nu ştiu să fi ratat vreodată premiul I. De altfel era ştiut, în clasa unde se afla unul din familia Rotundu, acela era şi premiantul clasei. Ca răsplată a muncii mele, am fost făcut pionier, apoi şef de grupă, de detaşament, de unitate. Îmi plăcea să recit poezii. Aşa că am ajuns cu recitatul până la faza regională. Recitam ,,Moartea căprioarei" a lui Labiş. Plângeam eu pe scenă, plângeau spectatorii din sală. M-a învins la Suceava unul mai şugubăţ, de la Gura Humorului.
Liceul l-am urmat la Oradea, unul cooperatist, pe banii Centrocoop-ului, pentru că părinţii n-aveau mijloace financiare. Aşa am cunoscut  „civilizaţia Occidentală". Într-o clasă de 32 de elevi eram puţini români. Restul erau unguri, cehi, ucraineni, slovaci, nemţi care vorbeau prost româneşte. Noi am învăţat de la ei civilizaţia, ei de la noi limba română. L-am absolvit în 1971, după care am intrat în producţie.
Trecuse 2 ani de la absolvire, iar toţi cei din generaţia mea au fost încorporaţi în armată. Ne-a zăpsit un coleg, pus tot timpul pe şotii, care ne-a făcut cerere la Comisariat cum că vrem în armată voluntar. Aşa am ajuns grănicer la UM 02840 Timişoara - Compania transmisiunii. Am nimerit la plutonul radio. Era staţia radio mai grea ca mine. Abia terminasem ciclul de instruire, că a avut loc conferinţa UTC pe unitate. Am fost delegat să iau parte şi să rostesc un cuvânt. Am criticat de la gradat la ofiţer, modul în care se face căprărie şi nu instrucţie după regulamentul militar.
Generalul maior Trică Atanasiu m-a oprit la tribună. În sală se punea pariu câte zile de arest primesc. Am coborât de la tribună cu gradul de caporal şi medalia „Merite grănicereşti", acordate prin Ordinul de zi nr. 48/5 decembrie 1972 pe unitatea militară.
Secretarul PCR pe compania transmisiunii a primit sarcina să mă facă membru PCR. În viaţa civilă trebuia să aştept să treacă în faţa mea 7 muncitori, ca să am şi eu loc, ca funcţionar. Întors în producţie, carnetul roşu mi-a deschis alte perspective. Am fost promovat adjunct de şef, am fost trimis la şcoala de partid Oradea, pentru un an de zile - Secţia filozofie-istorie. Ce viaţă! Aveam leafă dublă decât la locul de muncă. Apoi am fost înscris la Universitatea de partid cu durata de 5 ani - secţia filozofie. Prof. dr. Petrea Curcă trăieşte şi poate confirma. Am fost singurul care i-am smuls un zece la examenul final.
După 1990 am urmat cursurile Facultăţii de drept din cadrul Universităţii Petre Andrei. Am colegi judecători, notari, consilieri juridici pe la diverse instituţii. Eu am preferat ziaristica. Am şi nişte specializări. Sunt specializat de către Transparency Internaţional şi Centrul pentru Jurnalism Independent în accesul la Informaţia Publică relaţia-presă, iar cei de la Centrul de mediere şi Securitate Comunitară m-au specializat în Protecţia Imaginii victimelor vulnerabile. Ca lucrător în presă mi-au prins şi îmi prind bine specializările.
P.U.: Prin ce s-a remarcat satul Dângeni în trecut?
I.R.: Dângeniul este o localitate ce-şi are semnat actul de naştere la 8 iulie 1633, dar s-ar putea să fie mai vechi. Încă n-am suficiente date istorice despre un document din 15 martie 1605, în care se face referire şi la localitatea Dângeni. De asemenea este localitatea care s-a bucurat de existenţa unei uzine electrice proprii, gară şi cale ferată de pe vremea lui Krupp. O perioadă, în vremurile comuniste, a fost şi nod de cale ferată. De la Dângeni pornea calea ferată spre fabrica de zahăr de la Ripiceni. Încă am prins circulaţia drezinei, spaima păsărilor aflate pe imaş, calea ferată tăind satul în două. Cu SMA şi IAS, asociaţie Intercooperatistă, Baza de recepţie în sat, dângenenii cu darul muncii aveau unde câştiga un ban cinstit. Erau şi ciorditori de profesie, că aveau de unde.
Ca personalităţi, în afară de Demonstene Botez, nu am cu ce mă lăuda. Poate vor fi din generaţiile de astăzi, dar n-am cunoştinţă de existenţa lor, pentru că nu s-a născut încă primarul care să organizeze o întâlnire cu „Fii satului" să ne cunoaştem între noi.
P.U.: Dar în prezent?
I.R.: În prezent, localitatea şi comuna suferă un regres economic şi social ca multe alte comune  din judeţ. IAS-ul a dispărut, aşa cum s-a întâmplat peste tot în ţară. Baza de recepţie s-a desfiinţat, patrimoniul fostei Asociaţii Intercooperatiste este furat bucată cu bucată, cei de la ANAF uitând de existenţa acestuia. Calea ferată Dângeni-Săveni, care dădea localităţii o anumită personalitate, a fost închisă, iar acum este furată şi ea. Locuri de muncă nu mai sunt. Dângenenii sprijină pereţii barurilor, aşteptând să le pice ceva din cer. La câmp nu prea au darul muncii. Lipseşte acea mână forte care să-i trezească din letargie, să le redea încrederea, să-i pună pe făgaşul muncii şi al prosperităţii de care s-au bucurat odată. Numai aşa vor uita de capra vecinului şi vor dori să aibă în curte propria lor capră.
P.U.: Aţi intrat în presa botoşăneană postdecembristă în anul 1993 prin Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi. Aici s-au format numeroşi ziarişti, iar în prezent câţiva dintre ei sunt valoroşi în mass-media botoşăneană scrisă şi vorbită. Vă rog să prezentaţi această experienţă.
I.R.: Mi-ar fi plăcut să lucrez în presă şi înainte de 1989. În liceu, la Oradea, am avut parte de o profesoară de limba română, soţie de aviator. Era o visătoare şi-i plăcea la nebunie Eminescu. Prin ea am descoperit şi eu genialitatea eminesciană. La sugestia profesoarei s-a înfiinţat în şcoală revista literar㠄Luceafărul". A fost un succes, mai ales că eram puţini români, nu numai în clasa mea, dar şi în întreaga şcoală. Şi acum privesc cu nostalgie la cele câteva numere apărute în perioada anilor 1968-1970, realizate cu mijloace primitive, dar care au stârnit interesul colegilor. Recitesc ce am scris în acele vremuri şi nu-mi vine a crede.
În producţie, ca adjunct al şefului de Serviciu CFI din cadrul UJCC Botoşani, am încercat în public în Clopotul articole privind păgubirea avutului obştesc. Una scriam, alta apărea în ziar. Aveam să aflu că articolele mele erau cosmetizate de către redactorul Neculai Rotaru Dumnezeu să-l odihnească în pace! M-am lăsat păgubaş!
Eram inspector principal de credite la Bankoop când a venit la mine Florentin Florescu să-mi propună editarea Jurnalului de Botoşani, ca săptămânal în cadrul Jurnalului Naţional. Ştia că aş avea ceva potenţial financiar, dar şi relaţii în mediul de afaceri. Ţin minte că a avut loc o şedinţă ad-hoc, la care a participat şi Cristian Bădiliţă, azi celebru filozof şi om de cultură cunoscut în întreaga lume. Nu ştiam nimic despre editarea de ziare, iar Bădiliţă a sesizat ca eram pe cale de a fi speculat de Vasile Asiminicesei, Dinu Buceceanu şi Adrian Hobjilă şi mi-a luat partea.
Cu timpul am învăţat multe din tainele acestei meserii şi totodată profesie. Pentru că Marius Tucă îmi cenzura orice text critic la adresa preşedintelui Ion Iliescu, m-am certat cu acesta şi am retras ziarul din gaşca lui Dan Voiculescu. Într-un anume fel m-a ajutat şi Dan Diaconescu, pe atunci redactor şef adjunct al lui Tucă, care l-a părăsit pe Voiculescu pentru a fonda propriul ziar Oglinda.
Pentru că titlul Jurnalul de Botoşani era marcă înregistrată de Dan Voiculescu, i-am adăugat în coadă şi Dorohoi. Aşa s-a născut săptămânalul independent. Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi, pe care-l păstoresc şi astăzi, în format online.
Am parcurs perioade dificile, a trebuit să fac faţă atacurilor concurenţei, a încercărilor politicienilor şi şefilor locali de a mă scoate de pe piaţă. În Jurnalul s-a scris şi încă se mai scriu fapte ce nu convin multora. Nu mă laud, dar am schimbat multe prin presa locală.
În primul rând n-am cerut reporterilor să scrie altceva decât ce-au crezut ei de cuviinţă, nu le-am oprit de la publicare articolele, i-am obişnuit să aibă propria lor cenzură. Când te aşezi la masa de scris, tentaţia este mare să spui una sau alta, dar trebuie să ai puterea de autocenzură şi să publici numai ceea ce eşti convins că se apropie de adevăr. Cei care au puterea de autocenzură, ajung reporteri adevăraţi. Mai ales dacă au şi acea picătură de talent, pentru a se putea face înţeleşi de către cititori. Am deschis drumul spre editoriale mult mai acide, cu nume de persoane, trecând de faza unor pure elucubraţii, simple comentarii fără mesaj, la fapte concrete. Şi acum sunt înjurat de către unii pe motiv că-i critic. Aşa este, îi critic, pentru că este dreptul meu, pentru că ei îmi cer votul şi vreau să ştiu dacă-l merită. Pentru că sunt persoane publice, cu dorinţa neclară de a obţine puterea şi eu vreau să ştiu ce vor face cu ea, dacă o obţin. La apariţia site-ului Jurnalul, cei de la Monitorul nu aveau acea posibilitate de a posta comentarii. Au creat-o după ce au văzut că există la Jurnalul. Iar pentru că opiniile exprimate de cititori rămâneau fără valorificare publică, am iniţiat rubrica Comentariul Comentariilor, pe care obişnuiesc să o mai numesc ,,Dreptul la libera exprimare". Sunt multe de spus după 15 ani de presă. Am trăit şi trăiesc o experienţă interesantă. Cititorii mă fac să mă simt util lor. Îmi place ceea ce fac. Se potriveşte cu zodia mea de Capricorn.
P.U.: Între timp aţi lansat revista de cultură Jurnalul Literar. Ce impact a avut şi are Jurnalul Literar asupra cititorilor?
I.R.: Publicaţia Jurnalul Literar s-a născut în urma unor conversaţii avute cu mai mulţi directori de şcoală din judeţ, care mi s-au plâns că au elevi cu talent literar, dar nu-i publică nimeni pentru a deveni cunoscuţi. Apoi am observat că generaţia de scriitori de după decembrie 1989, nu au loc în sigura revistă literară a judeţului, numită Hyperion. Am luat decizia de a iniţia o astfel de publicaţie, în care să apară creaţiile elevilor de şcoală, dar şi ale scriitorilor postdecembrişti. Mă bucur că între timp a apărut Luceafărul.net.
Mi s-a reproşat că public şi creaţii literare mai puţin reuşite, că aş stimula nonvaloarea. Total greşit! De la bun început am precizat că publicaţia doar prezintă creaţiile, cititorii urmând a fi cei care decid cine are sau n-are talent. De asta există posibilitatea de a posta comentarii. În momentul de faţă publicaţia apare numai în format online şi are o medie de peste două mii de cititori pe număr. N-o spun eu, o spune trafic.ro, portalul naţional care ne monitorizează.
P.U.: Cum v-a venit ideea de a scrie cartea „Întâmplări hazlii, dar adevărate"?
I.R.: Există prin Botoşani un reporter de televiziune apreciat profesional şi cu multă experienţă în domeniu, care povesteşte foarte frumos întâmplări din viaţă, dar care, atunci când trebuie să le aşeze pe hârtie, se cam împotmoleşte. Tot povestind întâmplări din activitatea anterioară, cei din preajmă mi-au sugerat să le şi public. Aşa s-a născut cartea la care faceţi referire.
Dr. Jutis mi-a spus că n-a lăsat-o din mână până n-a citit-o pe toată. Şi Gheorghe Ciubotaru, un abil critic al meu, a recunoscut că l-a captivat lectura cărţii. Cred că a avut succes de vreme ce nu se mai găsesc prin unele librării, ci doar la „AGATA" ar mai fi câteva exemplare. Însă, trebuie să recunosc că am şi unele stângăcii în exprimare. Lipsa de experienţă şi-a spus cuvântul, fiind la prima carte publicată.
 P.U.: Noua carte „Masoneria botoşăneană" tipărită la Editura Agata este o carte inedită pentru cititori şi în special pentru zona noastră. De unde această preocupare şi aplecare către lumea masonică, o lume încă enigmatică pentru mulţi români?
I.R.: Este o întrebare la care nu vă pot da prea multe detalii. Despre legionari şi masonerie am citit mai multe după anii 1990. Înainte de perioada postdecembristă aveam informaţii confuze şi vagi despre masonerie. Ca om care a profesat peste 25 de ani ca revizor contabil, m-am obişnuit cu exactitatea şi acurateţea informaţiei. Aşa că, în comunism, necăzându-mi în mână cărţi despre legionari şi Masonerie, (am înţeles că erau foarte puţine şi bine păzite), nu m-au interesat aceste fenomene, dacă le pot numi aşa. După 1990 am citit Istoria legionarilor şi multe cărţi despre Masonerie. Avea să descopăr mai târziu că printre ele era multă maculatură, conţinând informaţii incorecte, şi pure speculaţii pe seama Ordinului masonic. În schimb aduceau profit editorilor şi autorilor. Intrat în masonerie, tocmai aceste informaţii false sau voit deformate, mi-au trezit interesul de a scrie ceva care să corespundă realităţii. Şi pentru că n-am cunoştinţă să mai fi scris cineva la nivel local despre acest subiect, m-am oprit asupra istoriei masoneriei botoşănene. Mai multe se pot afla din carte.
 P.U.: Ce proiecte mai aveţi pe plan documentar sau literar?
I.R.: Am în pregătire două volume. Unul de editoriale şi altul intitulat „Comentariul Comentariilor". Sper ca până în iunie să vadă lumina tiparului cele două cărţi. Tot avansat sunt şi cu un alt volum de proză scurtă intitulat „Politică cu tutun şi alcool”. Mai sunt şi altele, dar prefer să informez cititorii Luceafărului.net la momentul potrivit.
P.U.: Cum vedeţi presa botoşăneană în prezent?
I.R.: Este o perioadă nu tocmai favorabilă cititorilor de rând. Monitorul a rămas fără concurenţă între cotidienele botoşănene. Jurnalul care l-am vândut acuma vreo trei ani lui Victor Mihalachi, a tot trecut de la un patron la altul, pierzându-şi identitatea editorială. Acum este scos la vânzare, dar nu-i nimeni interesat. Evenimentul de Botoşani este modest ca tiraj şi informaţii. Patronul Nechita, comisar la Garda Financiară, îl ţine pentru că are nişte socoteli ale sale.
În sistem online, după Monitorul, se află Jurnalul Online. La distanţă Evenimentul de Botoşani, după care neantul. Ca televiziune continuă să domine Somax-ul, rămas şi el fără concurenţă. Tele M-ul ieşeanului Prisecaru suferă de coerenţă în politica redacţională şi n-are dezbateri cu nerv reportericesc, iar invitaţii, mulţi valoroşi ca personalitate, nu sunt puşi în valoare de către  moderatori.
N-am habar ce se întâmplă pe piaţa radioului pentru că eu ascult zilnic Europa FM, pentru ştirile care le difuzează.
Posturile locale de radio nu m-au atras niciodată. Nici nu le ştiu frecvenţa de emisie.
Vă mulţumesc pentru sinceritatea şi aciditatea răspunsurilor date!
Interviu consemnat de Paul UNGUREANU şi publicat în revista botoşăneană de literatură Luceafărul.net


Comentariile cititorilor
pintilie [22 April 2009 | 17:53:38]
bolsevicule
Constantin [18 January 2010 | 12:27:48]
Ca banatean STIAM ca se aduceau GRANICERI din MOldova. Bateau bine si trageau la TINTA! Victimele erau toti acei care incercau sa paraseasca paradisul comunist, peste granita. Aceste persoane se numeau FRONTIERISTI. De generalul TRICA am auzit si inca multe. Dovada ca am dreptate o constituie si cel intervievat: E MOLDOVEAN!
tyeUrAObyvIRrZ [20 August 2011 | 08:16:32]
Thought it wuoldn\'t to give it a shot. I was right.
cghlujtA [20 August 2011 | 17:59:39]
eIzafGVCUMr [22 August 2011 | 10:42:27]
ySsfkYWrVcgbZjOHJ [23 August 2011 | 05:14:21]
prednisone 4859 nexium sblf
hVTjbSIxoZLxMJNFr [23 August 2011 | 09:30:38]
viagra fvilj levitra fkkbsr
QnHwavzuyYEnWxRmsA [23 August 2011 | 13:39:16]
YrkTSzPSbaNT [30 August 2011 | 04:40:23]
priligy 005 propecia xapwov
ZnqmRaAoxdHPhUDjpj [02 September 2011 | 04:45:34]
uOrWhNCGpzyst [13 September 2011 | 03:54:14]
VDgJVdXt [06 January 2012 | 20:37:42]
That\'s a smart way of thniking about it.
vcPBjKHPGLdMOtDLxo [07 January 2012 | 12:30:08]
LqbuPsHQqAnQZB [27 January 2012 | 11:51:20]
vUBEqGtfs [08 October 2012 | 00:55:33]
alambik [20 November 2012 | 15:59:50]
Al dracu talent, a dracu creatura. Si cum ai ajuns neocomunistosecurist tot planagand dupa vaca aia, tot cautandu-ti talentul prin subsolul ziaristicii?
sistola [13 January 2013 | 10:59:11]
Ce meniu literar diversificat, de la laturi pana la mari oameni de cultura, despre fiecare are ceve de flecarit, plosnita ziaristica numita Rotundu. Un om marunt cu scopuri marunte. Isi face notorietate din batjocura si denigrare gratuita. Mai scrie si cu greseli, face si dezacorduri. Se adreseaza publicului semianalfabet fara acces la informatie.
ilici [14 June 2013 | 13:04:54]
Jurnalist e prea mult spus in acest caz. Si nu poti face un om al literelor bun dintr-un om al cifrelor prost. E adevarat ca drumurile spre cooperatie treceau pentru rotundu cel mai des si pe la securitate si de acolo s-a dezvoltat un sambure de talent spre imbrobodeala, denigrare si minciuna. Din pacate literele sunt mai ingaduitoare cu tontii decat cifrele pentru ca insiruirea lor nu alcatuieste nicio formula stricta verificabila logic prin legi matematice ci se pot constitui in lungi siruri de aberatii izvorate din mintea unui inept la care medicina moderna nu i-a gasit inca leacul si care mai polueaza pe ici pe colo cu mesaje denigratoare.
ula [10 December 2013 | 14:42:02]
E vechi articolul, s-a asezat un strat gros de praf peste fata imbacsitului cu nume bombat si prenume de sfant. Minune insa, misca inca si mai elimina ceva spuza otravita numita de el \"jurnalism\". Vad ca are o pretuire mare fata de sine. Se autodescrie la superlativ, desi o oglinda corect plasata si un critic obiectiv ar trebui sa-l aduca la tacere. Dar cum el le evita precum necuratul tamaia, ....... inca mai misca si mai elimina ceva spuza otravita, ..... pentru un timp.
Ochi de vultur [11 January 2014 | 19:12:08]
Observ că mulți vă doresc \"binele\" care nu și-l doresc lor, domnule Rotundu.Incomodează dezinvoltura d-voastră, modul direct de a spune lucrurilor pe nume,de a scoate la iveală mizeria ființei umane.De aceea caută să vă inhibe prin mesaje pline de venin,poate reușesc să vă elimine defititiv din presă.Aveți grijă unde sunteți invitat și la cine serviți o gustare. Tocmai de la oamenii de încredere vă puteți aștepta la surprize,și nu plăcute!
Ochi de vultur [11 January 2014 | 22:46:10]
În facultate am avut și eu un profesor născut în Dângeni (Domnul Octavian Groza).Îi port respect și acestui distins profesor,om de adevărată valoare care face cinste țării, județului și satului în care s-a născut.Domnul Rotundu și domnul Groza,iată doi botoșăneni de care putem fi mândri că au văzut lumina zilei în județul nostru.
danasarbu [18 June 2014 | 17:24:02]
Cine este pana la urma acest domn Rotundu ca nu am auzit de el?
dinu toporeanu [23 June 2014 | 17:30:29]
Era unu tot din dingeni colonel la unitatea militara de pe centura, mic negru si prost da avid de functii, parca era facut de aceeasi mama cu rotundu
Autor:
Comentariu
Intruduceti in casuta text codul de securitate din poza de mai jos:
 
Protecţie      [Poezii şugubeţe]
de Ion Pribeagu
Viseazㅠ     [Poezie]
de Filip Militeanu
PICĂTURA      [Poezie]
de Paul Mircea Ioardache
Interviu cu jurnalistul Ioan Rotundu      [Interviu]
de Paul Ungureanu
Tatăl nostru de sub pământ (continuare)      [Proză]
de Dorin Baciu
BALADĂ DIN OBOR      [Poezii şugubeţe]
de Toader Jacotă