A răsărit soarele şi odată cu el toată natura s-a trezit la viaţă . Deschid larg ferestrele şi privesc afară. Este cald. O briză uşoară îmi mângâie faţa şi mă îndeamnă să ies . Mă duc şi-mi fac igiena, mă îmbrac şi mă supun chemării. Cu cât cobor scările, cu atât sunetul păsărelelor se aude mai clar, mai melodios. Este cu siguranţă o zi superbă. Am ajuns. Pot simţi natura : Pot respira aerul curat de primăvară, pot mirosi miresmele îmbietoare, proaspete, pot simţi coaja noduroasă şi caldă a copacilor, pot auzi triluri lungi de păsări. Da … sunt aici ! 
Totuşi, ceva nu e în regulă! De ce totul se întunecă? Tot ce mai pot auzi este sunetul preabinecunoscut al constiintei mele mustrându-mă pentru că am dormit prea mult. A fost doar un vis? Aşa de real şi totuşi, doar un vis? Deschid fereastra şi observ că totul este, în continuare, întunecat. “Pot spune cu siguranţă că nu m-am trezit . Altfel de ce mă aflu tot în acest neant?”, în acest timp, pişcându-mi mâinile. “De ce nu mă trezesc? Oare nu mă voi mai trezi niciodată?”. Atunci îmi amintesc cu regret: ”Acela a fost un vis, dar acesta este un coşmar real!”
Mă uit, în căutarea soarelui, dar nu e acolo. Nimic nu mai e aşa cum îmi relata visul. Unde este lumina, viaţa, prospeţimea? Sunt destul de sigură că anotimpul primăvara a venit de mult calendaristic. Atunci îmi ridic acelaşi semn de întrebare: ce se întâmplă? Mă hotărăsc totuşi să cobor, cu speranţa că din cameră mi-a omis din privire soarele. Am ajuns jos, deşi gâfâind şi tuşind într-una. Dezamăgire: aici, jos, e mai întunecat, atmosfera e apăsătoare şi aerul rece. Florile lipsesc, scoarţele copacilor sunt mult prea rigide şi reci. Mâna îmi tremură la simţirea vântului brutal de puternic şi răcoros. Totul e gri. 
În timp ce privesc cu tristeţe dureroasă ceea ce mă înconjoară, relatez totul în minte, cu speranta de a găsi o logică. “Aşa a ajuns mediul în care trăiesc? Tu şi eu suntem atât de slabi încât nu ne putem salva casele? Anotimpurile, clima, sunt instabile, se schimbă si se răstoarnă ca deraiarea unui tren plin de povară. Pământul suferă furtuni, cutremure, alunecări de teren, incendii şi tu stai si eu stau odata cu tine. Cine acţionează? Eu nu, tu nu. Si totuşi, nu îmi amintesc ca vreodată să fi fost altfel… Oare nu a fost niciodată altfel? Noi suntem incostienti, dar  nu suferim de acea inconştientă inocentă. Se numeşte ignoranţă. Tehnologia evoluează mult prea repede. Noi preferăm să scriem un e-mail decât să scriem o scrisoare. Noi preferăm să vorbim la telefon, decât să vorbim faţă-n faţă cu cineva. Oarecum, tehnologia aceasta ne este eficientă: ne “ajută” să ne ascundem sub zâmbete false “J”, sub supărări inexistente “L”, ne ajută să ne îndepărtăm de ceea ce contează cu adevărat! Ce contează cu adevărat? Noi şi mediul în care trăim contăm cu adevărat ! De aceea trebuie să păstrăm pacea între noi şi mediu, astfel, să-l conservăm. Pentru ca noi şi nu numai noi, să avem o casă. Pământul a oferit necondiţionat atâtor generaţii case!” 
Acesta e mediul nostru? Nu vreau să fie acesta! Vreau ca visul meu să mă elibereze din coşmarul real! Vreau să trăiesc într-un mediu sănătos!
Motto: Nu putem face lucruri mari, doar lucruri marunte cu multa dragoste. 
(Maica Tereza del Calcutta)      

Daniela Bejinariu
Clasa a VI-a A
Şcoala Nr. 5 “Spiru Haret” Dorohoi
 
N.R. - În cadrul concursului "Gardianul mediului", iniţiat de Comisariatul Judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu, acest eseu a obţinut premiul I. De asemenea, de acelaşi autor, proza scurtă intitulată „Casa cu şindrilă încărunţită " publicată în Jurnalul literar din 15 noiembrie 2008, a obţinut premiul I la concursul 'Sadoveniana".