În trista Românie, pe uliţe pustii, Penumbre de Luceferi roiesc spre nicăieri, Sub lampa împăcării cu vechile stihii Ce scrijelesc văzduhul prin false adieri.
Din codru frunza cerne catrene argintii Înmiresmând hotarul dintre pământ şi cer, Cu jurăminte sfinte, scăldate-n gelozii Ce încă mai păstrează, iubirea în eter.
Şi tot mai rar ne mişcă, mesajul „perimat“ Al geniului sortit a zace-n debarale, De dragul inculturii ori vrunui obsedat Ce hărţuieşte faima adusă ţării sale.
Doar vântul risipeşte ocările meschine Din viaţa pământeană ori viaţa de apoi, Căci nu se ştie unde şi când i-a fost mai bine Poetului de suflet, al multora din noi.
Din cer răsare luna prin nourii orfani, Iar streşinile curg, sub lacrimile serii Ce cad pe caldarâmul îmbătrânit de ani Ce-mbracă haina iernii în vuietul durerii. Dimitrie-Sorin Pană Titu, jud. Dâmboviţa – 14.01.2010