Jurnalul de dimineataJurnalul de Botosani si Dorohoi
 
 
Blogul lui Rotundu
Un gest superior
[Proză]
de Demostene Botez [alte lucrari ale acestui autor]
Într-o lojă a Teatrului de operetă din Praga s-a sinucis, cu un revolver, chiar în timpul reprezentaţiei, un tânăr cehoslovac, Anton Kiktava.
Întâi s-a crezut că s-a sinucis „prinţul” din operetă, din cauza cântăreţei, dar, pe urmă, din loji s-a observat un spectator, iar nu un actor mai puţin.
În lojă, sinucigaşul era însoţit aşa cum se cuvine într-o ultimă clipă din bviaţă, de către o femeie, maria Kristoff.
După focul de revolver el a căzut jos, mort, iar doamna sau domnişoara Kristoff a continuat, liniştită să urmărească opereta,  în cadrul căreia tocmai se da o serbare cu o muzică admirabilă.
Cadavrul a fost scos din sală, deşi avea bilet pentru spectacolul întreg, poate pentru moticul că-şi depăşise rolul de spectator şi devenise actor-vedetă, iar d-na Kristoff a fost interogată.
După interogator, ea s-a reîntors, însă tot netulburată, în aceeaşi lojă, ca să asiste mai departe la reprezentaţie.
Publicul din apropiere a reacţionat şi, „prin expresii manifeste de indignare” a silit-o să plece.
Nu mă surprinde deloc atitudinea civilizată şi discretă, a doamnei Kristoff, dar mă indignează amestecul publicului, care a venit la operă să vadă ceva cvasi imoral pe scenă, nu să facă morală în lojă.
Cu un bilet, chiar de lojă, nu ai dreptul decât să te uiţi pe scenă, să asculţi, să aplauzi sau să fluieri, însă numai cu privire la actori. Biletul nu-ţi dă dreptul să iei nici o atitudine faţă de spectatori, fiindcă aceia au drepturi egale, şi atunci s-ar putea încinge în bănci o critică reciprocă acerbă, care ar degenera în bătaie.
Un om civilizat la teatru nu are voie să ştie cine este şi ce face vecinul de alături, atâta timp cât nu-i tulbură liniştea la care are dreptul. El nu poate să se indigneze pentru că vecina lui de lojă e prea atentă la spectacol. Asta e culmea!
Unul din atributele cele mai distinse ale civilizaţiei este discreţia. La teatru n-ai voie să faci mahalagism şi să te ocupi de ceea ce se întâmplă în loja vecină. Cel mult, în clipa în care s-a tras cu revolverul, vecinii, şi, dacă voiţi, tot teatrul, erau în drept să strige: „Ssst…”, prelung. Şi, întrucât sinucigaşul nu a tras un al doilea foc şi s-a supus injoncţiunii, nici o altă intervenţie nu mai era justificată. Atunci când
cel ţistuit a tăcut definitiv şi pentru totdeauna, spectatorul, o clipă deranjat de detunătura revolverului, a obţinut un sacrificiu maximum de satisfacţie. Atunci ce mai vroia?!
Pe de altă parte, doamna Kristoff s-a purtat ca o adevărată nobilă. Ea s-a stăpânit, aşa cum numai nobilii ştiu să se stăpânească, pentru ca să ascundă gravitatea evenimentului şi să nu turbure nici liniştea, şi nici starea sufletească a vecinilor. Ea a făcut totul pentru a da aparenţa că nu s-a întâmplat nimic, şi că tot ce-a fost n-a fost decât o iluzie, într-un local în care iluzia este de rigoare.
Vrea să zică, discreţie şi respect faţă de colegul spectator!
Dar, încă. Respect pentru muzică, şi afirmaţia dreptului de independenţă a individului. În definitic, ea a venit la operetă ca să vadă operetă, nu tragedie. Sinuciderea nu era în program. Domnişoara Kristoff avea dreptul să neglijeze ceea ce era suplimentar. Avea şi ea, la fel cu ceilalţi spectatori, dreptul de a înlătura pur şi simplu pasajul dramatic, extraoperetă.
Domnişoara putea să fie o melomană sau chiar o pasionată pentru muzica lui Lehar. Un adevărat meloman nu renunţă pentru nimic în lume la plăcerea de a asculta muzica preferată. Un meloman adevărat, chiar dacă i-ai tăia, lui personal, o mână sau un picior în timpul audiţiei, nu simte nimic, de parcă ar fi anesteziat, până în cplipa ultimului acord din final şi numai după aceea începe să ţipe.
Cu atât mai mult un meloman sau o melomană, indiferent de sex, fiindcă este numai chestiune de ureche, nu ia, nu poate lua act de sinuciderea unui vecin până nu se termină opereta. Numai dacă, după ultimul act, ea nu ar fi reacţionat la cele întâmplate şi nu şi-ar fi revenit în timp normal din tranşa muzicală, numai atunci ar fi putut avea aparenţa unei fiinţe detracate.
Maria Kristoff avea, oricum, şi o mare putere de a diferenţia,  de a desolidariza şi de a izola evenimentele din viaţă. Asta e cea mai mare putere omenească şi nu o au decât oamenii cu adevărat superiori. Silueta ei psihică predomină cu mult mahalaua lojilor dimprejur, care n-au înţeles nimic şi s-au indignat. Ceea ce înseamnă că atunci când eşti superior trebuie să te izolezi, să fii singur, chiar în lojă.
(Demostene Botez – Fapte diverse)

Comentariile cititorilor
XAJyLhVuvO [20 August 2011 | 21:23:46]
These topcis are so confusing but this helped me get the job done.
KXTuMIxehRFb [22 August 2011 | 18:41:12]
streGJedABMBq [24 August 2011 | 03:43:53]
gcbDPPlQJdCw [26 August 2011 | 05:47:50]
DqaqtkWGpxm [28 August 2011 | 06:31:55]
lNcpwmYygTcLN [31 August 2011 | 04:18:21]
JklVlFEoALoDoC [15 September 2011 | 04:03:50]
vNdYvwEIoJC [18 September 2011 | 04:55:23]
JBeCmqOsrZMWZLC [01 January 2012 | 18:01:36]
Now I\'m like, well duh! Truly tahnkful for your help.
ezCNwXdfDDXAQsIm [02 January 2012 | 11:58:49]
uGWuPrMJUAs [27 January 2012 | 14:38:57]
Autor:
Comentariu
Intruduceti in casuta text codul de securitate din poza de mai jos:
 
La masa falimentară      [Poezii şugubeţe]
de Ion Pribeagu
La sfârşit de secundă      [Portret de poet]
de Doru Petrariu
Marele secret      [Memorii]
de Aspazia Oţel Petrescu
Fapte şi imagini din lumea contemporană      [Cronică]
de Dumitru Ivan
Un gest superior      [Proză]
de Demostene Botez
Stropi de apă      [Poezie]
de Sophy Bistriceanu
Eseu cu … fast-nefast      [Eseu]
de Cezar Vasilescu
Psihologia mocirlei      [Analiză literară]
de George Manole
Epifania      [Poezie]
de Eugen Nechifor
Onirică      [Poezie]
de Constantin Bojescu