Marii clasici ai literaturii romāne din veacul al XIX-lea Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale au manifestat un interes profesional autentic faţă de muzică, īn special asupra creaţiei populare care le asigura acel izvor de puritate naţională necesar dobīndirii etosului şi stilului personal. De la folclorul ţărănesc pīnă la cīntecul lăutăresc, nu puţine texte şi melodii populare şi-au aflat locul īn antologii şi culegeri de interes profesional intim, fiindcă ştiinţa folclorului (etnomuzicologia) īncă nu-şi conturase mijloacele de īnregistrare şi valorificare publică. Chiar dacă Eminescu şi Caragiale, de pildă, stăpīneau tehnica muzicală, dispunīnd de īnsuşiri naturale surprinzătoare īn arta sunetelor (auz absolut, memorie muzicală excepţională), totuşi nici unul nu a īncercat să-şi publice culegerile folclorice, preferīnd să topească īn propria lor creaţiune literară, comoara populară notată cu migală, perseverenţă şi har.
Toţi culegătorii şi-au dat seama că patrimoniul spiritual oral al neamului constituia o avere inestimabilă ce nu trebuia să se risipească. Singur Vasile Alecsandri a publicat īn 1866 valoroasa lui culegere de Poesii populare ale romānilor spre a da un imbold cercetătorilor de profesie (Teodor T. Burada, Dimitrie Vulpian, G. Dem. Teodorescu, Ahanasie Marienescu, Simion Florea Marian, Artur Gorovei). Folclorul nu poate fi numit o ştiinţă. El nu este pīnă acum observa īn 1900, Sofroniu Liuba, īn Enciclopedia Romānă de Corneliu Diaconovich, (Sibiu, vol. 2, p. 443) decīt o adunare şi coordonare de materiale. Īntr-adevăr, cīnd se desprindeau textele de melodii, publicīndu-se separat fie poeziile, fie liniile melodice, asistam la o falsificare a melosului popular. Abia īn sec. XX, cīnd īnregistrările pe cilindri de fonograf, discuri sau benzi de magnetofon, au permis fixarea simultană a textului şi muzicii, oamenii de ştiinţă au fotografiat exact cīntecul popular, l-au notat, transcris şi publicat cu toate detaliile şi subtilităţile creatorului de folclor. Se mai poate salva astăzi, repertoriul de odinioară al lui Alecsandri şi Eminescu, despre care avem unele indicaţii documentare precise, īnsă nu dispunem de muzica repectivă?
Īn urmă cu mai bine de un sfert de secol, semnalam īn revista Studii de muzicologie, nr. 11, din 1976, p. 113-157, descoperirea unor Melodii inedite pe texte din culegerea Poesii populare ale romānilor de Vasile Alecsandri (1866), manuscris păstrat īn Biblioteca V.A. Urechia din Galaţi. Cele 37 de melodii, īnserate pe paginile tipărite īn ediţia originală a lui Vasile Alecsandri, demonstrează fără echivoc faptul că niciodată textele versificate ale doinelor, horelor, cīntecelor de lume, baladelor etc., īn folclor, nu au fost despărţite de muzică. Precizam atunci că refacerea postumă a creaţiei populare prin suprapunerea textului cu muzica, deşi poate apărea unora ca artificială, forţată, uneori oferă suficiente garanţii că se vor recupera documentele sonore de odinioară īntr-o formă cīt mai apropiată de modelul iniţial. Timpul a demonstrat că am avut dreptate, fiindcă īn scurtă vreme casa de discuri Electrecord a materializat prin intermediul a 35 de casete audio ambiţiosul proiect al etnomuzicologului şi cīntăreţului Alexandru Mica, intitulat Cinci veacuri din istoria cīntecului popular romānesc (1940-1995), apelīnd la formaţiile de profil folcloric, cu virtuozi ai instrumentelor folclorice tradiţionale, dirijate de Dorel Manea, Vasile Dănuţ, Florea Cioacă, Marin Cioacă
|
şi George Carabulea. Peste 400 de melodii de doine, balade, cīntece de dragoste şi dor, de haiducie, de vitejie şi de īnstrăinare etc., au fost reīnviate īn această excepţională antologie sonoră. Tot ce s-a tipărit īn literatura romānească muzicală ca document notat de epocă a căpătat glas, culoare şi stil autentic, prin vocea lui Alexandru Mica, imaginea sonoră a celor 500 de ani de muzică lăutărească şi ţărănească de pe meleagurile tuturor ţinuturilor romāneşti, fiind tulburătoare. Desigur că multe din aceste piese le-au ascultat şi le-au fredonat odinioară şi Alecsandri, Eminescu, Caragiale.
Īn anul 2000, scriitoarea şi muzeografa Lucica Olaru Nenati a īncercat să pătrundă īn universul muzical al genialului Mihai Eminescu, avīnd curajul să se substituie poetului spre a tălmăci pe muzică cīteva din piesele īndrăgite de Luceafăr, īntr-o casetă realizată cu concursul muzical al dirijorului Iona Cobālă, făcīnd apel la culegerea lui Alexandru Voevidca de cīntece populare din Bucovina, ediţia realizată de Matthias Friedwagner (publicată īn 1940). Ca argument teoretic al aventurii refacerii repertoriului eminescian, Lucica Olaru Nenati a publicat īn anul 2000, la Editura Geea, preţiosul volumaş Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii. Īn ciuda formatului de buzunar, cartea scriitoarei se impune imediat oricărui cititor şi exeget al genialului poet, prin seriozitatea demersului literar şi documentar, prin stăpīnirea autoritară a principalelor surse legate de muzicalitatea versului Luceafărului, prin coincizia ideilor şi virtuozitatea mīnuirii surselor, dar mai ales, prin īncercarea de-a descoperi īn culegerea bucovineanului Alexandru Voevideca o parte din cīntecele de inimă albastră ce le-a fredonat odinioară autorul Glossei.
Argumentele sunt convingătoare şi nu există dubii că poetul a cunoscut melodiile notate de folcloristul bucovinean. Desigur că vocea de femeie ce intonează piesele ne trimite mai repede la
Veronica Micle (iubita poetului, ce ştia cu siguranţă din sursă directă toate melodiile populare, de la Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, pīnă la Cīte flori sunt pe pămīnt), decīt la Mihai Eminescu, īnsă reconstituirea Luciei Olaru Nenati rămīne convingătoare. Apelīnd la argumentul Voevidca, se īntreprinde un pas important īn pătrunderea universului muzical eminescian. Demersul trebuie lărgit şi la alte culegeri de folclor din nordul Moldovei şi Bucovina, fiindcă aria de răspīndire a melosului din fondul eminescian a cuprins o zonă mult mai largă (ne gīndim la Basarabia lăutarilor Lemisch, virtuozi violonişti ce i-au stat īn preajma sufleurului de teatru, de pildă, ale căror cīntece le-a īnvăţat cu siguranţă).
Īncă o dată, ni se oferă prilejul de a susţine că Eminescu a fost un necunoscut muzician profesionist, nu numai un genial poet şi scriitor, precum şi un eminent ziarist şi un pasionat folclorist, care a dispus de cultură de specialitate şi mai ales un interpret autentic al artei populare. Pornind de la poezia muzicii din sufletul lui Eminescu, vom regăsi mai uşor, muzica poeziei sale, cu lirismul cīntecului de dor şi dramatismul baladei, cu ritmul jocului popular şi culoarea instrumentului tradiţional.
Lucia Olaru Nenati a simţit īn moştenirea eminesciană farmecul sonor al lumii īn care a trăit fascinat genialul poet. (Prof. univ. dr. Viorel COSMA) (Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, Lucia Olaru NENATI)
|
|
