Voi cita câteva dintre cele mai alese proverbe străvechi ale lumii cu privire la cunoaştere şi pricepere, la iscusinţă şi talent în a-ţi găsi norocul în viaţă. Mai întâi pe cel mai răspândit Cunoaşte-te pe tine însuţi!. Apoi, pe cel grecesc înscris printre poruncile de pe frontonul templului lui Apollo din Delphi: Gnothi Scouton, atribuită lui Tales din Milet. Prima grijă este a învăţa să te cunoşti este şi porunca lui Zamolxis, zeul geţilor şi dacilor, erou civilizator, medic creator al principiului, pe baza datelor real-umane: Vindecă partea şi vei salva întregul!. Fiindcă Atunci când partea e bolnavă, este bolnav şi întregul. Învăţător al oamenilor, inspirându-le speranţă în izbândă: Dacă nu speri, nu vei câştiga; dacă nu perseverezi în ce ţi-ai propus, poţi să-ţi alungi şi credinţa!.
Când Tales a fost întrebat ce e mai greu, el a răspuns: Să te cunoşti pe tine însuţi!, Dar ce este mai uşor? Să sfătuieşti pe altul! Platon decretează: Făptuieşte-ţi fapta şi te vei cunoaşte. Deci, el punea cunoaşterea în legătură directă cu faptele individuale. A-ţi cunoaşte propria neştiinţă, iată cea mai bună parte a cunoaşterii. Fără să-ţi aplici gândul, nu te vei cunoaşte. Dar dacă gândul ţi-e rău, renunţă la risc. Ai o singură viaţă, de ce să
|
ţi-o întinezi?, Măsoară-te pe tine cu însăţi palma ta. Odată cu cartea, învaţă să cunoşti oamenii. Trebuie să mănânci un car de sare cu cineva pentru a-l cunoaşte bine.
Şi, cel mai profund, ţinând de-a dreptul de marea înţelepciune dovedită de Iliada lui Homer, primul medic al sufletului omenesc: Cunoscând pe unul, îi cunoşti pe toţi! (Ulise din Odiseea), sfat preluat de Terenţiu în Phormion Unum cognorius, omnis noris. Dar Terenţius ne-a lăsat şi cea mai profundă maximă într-un vers, fiindcă el, scriitor latin de origine africană (190-159), a fost întâi poet remarcabil prin unanimitatea poemelor sale: Sunt om, nimic din ce este omenesc nu socotesc străin de mine (Homo sun, humani nihil a me alienum puto), maximă ajunsă la noi simplificată astfel: Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Deci, trebuie să am şi voinţa omului de a-şi cânta norocul. Şi de a-l găsi. Aceasta este şi legătura între cunoaşterea de sine şi noroc. Nu de puţine ori citim: !Atunci am avut un mare noroc. Regret, dar atunci norocul m-a ocolit. N-am acţionat la timp. Altminteri mi-aş fi găsit norocul. Pornirea hotărâtă şi profund umană de a-ţi încerca norocul o găsim în memorialistica oamenilor de pretutindeni, care-şi destăinuie insolitele întâmplări ale vieţii. (Cezar VASILESCU)
|
