MIRCEA JUNCĂNARU (1943-1996)
Cu aproape 10 ani în urmă, mai precis pe 22 aprilie 1996, la vârsta de 53 de ani, a trecut în lumea umbrelor discret, aşa cum a fost în viaţă de toate zilele, Poetul şi Profesorul Mircea Juncănaru.
S-a născut în ziua de 3 martie 1943, la Ştiubieni, judeţul Botoşani. A fost licenţiat al Facultăţii de Filologie din Iaşi. A predat limba şi literatura română în mai multe şcoli din judeţ şi din municipiu. A debutat literar în anul 1967, în culegea „Peisaj sucevean”. Nu i-a plăcut publicitatea, n-a făcut „valuri” în jurul său în ceea ce priveşte creaţii poetică. L-am cunoscut în toamna anului 1977, la început de an şcolar, într-o toamnă blândă, ca profesor de limba română la actualul Grup Şcolar „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Vorona. Codrul voronean avea o aură plină de poezie cu frunzele viu colorate de la galbenul auriu până la roşu aprins. Era o atmosferă de basm în care se auzeau glasuri de copii ce mergeau sau veneau de la şcoala din centru. Printre ei s-a ivit un tânăr (avea atunci 34 de ani) cu trupul filiform şi privirea vie, ageră, părând mai degrabă un adolescent. Imediat mi-a atras privirea şi timp de vreo 10 ani am făcut naveta împreună pe acest traseu, în această frumoasă comună, cu oameni buni şi gospodari, cu tradiţii populare deosebite şi cu un valoros corp profesoral printre care amintesc pe unii dintre ei cum ar fi: Gheorghe Ciubotaru (biologie), Aurel Ştefan (limba şi literatura română şi actualul primar al comunei Vorona), Dănuţ Doroftei (geografie), Constantin Rusu (geografie), Gheorghe Miron (limba română), Victoria Varganici (biologie), Violeta Cotoc (istorie), Mărioara Ştefan (limba română), învăţătorii Maria Anicăi, Valeria Anicăi şi Haralambie Lupu.
Mircea Juncănaru avea o ironie aparte şi o bărbuţă, ce în regimul trecut îi dădea un aer de nonconformist, iar pentru un profesor nu era o „notă bună”. De altfel, toţi cei care aveau barbă sau părul lung erau consideraţi ca ieşiţi din tiparele omului obişnuit.
Pe lângă aceste aspecte considerate neverosimile în zilele noastre, Mircea nu prea a ţinut cont de aşa-zisa „educaţie prin muncă şi pentru muncă” ca tinerei generaţii, ce obligau cadrele didactice la tot felul de corvezi suplimentare, contrar pregătirii lor cum ar fi: practica agricolă de două săptămâni la început de an şcolar, ce uneori se prelungea şi o lună, strânsul plantelor medicinale, creşterea viermilor de mătase, colectarea de maculatură, sticle şi borcane, activităţi culturale şi participarea la învăţământul politico-ideologic. De la aceste „corvezi” el s-a eschivat aproape mereu, fără a atrage reproşuri, decât uneori şi voalate. Îi mai plăcea să cânte şi la vioară în momentele libere, de melancolie. Iată un catren dedicat lui Mircea în postura de viorist:
„Freamătă întreaga fire
Cu bărbuţa lui cea rară
Ca desprins dintr-o legendă
Intră Mircea c-o vioară
Şi-n pădurea ruginită
Trece zvon pe aripi de vânt
Cum că omul cu vioara
E legat de-acest pământ.”
Obiectul limba şi literatura română cum am afirmat la început, l-a predat la mai multe şcoli, dar cele mai multe satisfacţii profesionale şi spirituale le-a avut la Vorona în perioada anilor 1979-1981, când a tipărit revista şcolară Freamătul Codrului, revistă tip magazin, singulară în peisajul publicaţiilor de acest greu din mediul rural, prezentată pe atunci în presa locală şi cea naţională în termeni favorabili.
Revista „Freamătul Codrului”, unică în peisajul rural, cel puţin în Moldova în vremea respectivă, a fost înregistrată şi la Centrul de Informare ONU pentru România, în ianuarie 1980. Mereu grăbit, cu veşnica geantă diplomat, alerga la şcoală, acasă sau la tipografie pentru a face corectura, grafica
|
şi macheta revistei. Pe margine erau cârcotaşi care, ca şi astăzi, se „pricepeau” la toate, adică la nimic. Fără să le dea nici cea mai mică atenţie, Mircea – numit de cei ce-l cunoşteau din vedere „Poetul”, şi-a văzut de treaba lui. În perioada navetei la Vorona, (n.n. un număr apreciabil de profesori făceau naveta cu autobuzul) când nu prindea un loc, Mircea se aşeza pe geanta diplomat şi aţipea câte 15-20 de minute, fiind de cele mai multe ori după nopţi albe în care comitea aşa-numitele „păcate de cerneală”. Nu prea îi plăcea să se laude cu creaţia sa poetică, dar într-o zi m-a invitat la el acasă în Cartierul Primăverii şi mi-a arătat vreo 500 de pagini cu poezii, scrise într-o vacanţă din primăvara anului 1980. A fost printre puţinii poeţi locali de valoare din perioada anilor ’70-80’, căruia nu i-a plăcut să facă parte dintr-un cenaclu literar, ori să se afişeze ostentativ cu opera sa. Cu toate că avea sute de poezii în manuscris, numai o mică parte le-a publicat în presa centrală şi locală, cum ar fi: Cronica, Îndrumătorul cultural, Clopotul, Zori Noi, Caiete Botoşănene, Freamătul Codrului şi Gazeta de Botoşani. După evenimentele din decembrie 1989, prin 1991 sau 1992, a tipărit revista de cultură Freamăt de Codru (scrie nouă), fiind sprijinit de inimosul şi regretatul medic Iuliu Buhociu. Din păcate a fost singurul număr tipărit.
Ultima poezie, intitulată „Triptic”, i-a apărut în Gazeta de Botoşani, în timp ce se afla pe patul de suferinţă la Spitalul Judeţean „Mavromati” din Botoşani, în numărul ziarului din 20-21 aprilie 1996, deci cu o zi înainte de a părăsi această lume, lângă un articol de-al meu dedicat dascălului exemplar din Drăguşeni, Aristotel Crâşmaru (1908-1997). În poezie, parcă ca o prevestire a sfârşitului, poetul şi profesorul Mircea Juncănaru a zis:
„Şi ne-ntreabă frunza
Şi trebuie să-i spuneam
De ce are numai trei culori.
Şi ne-ntreabă ziua,
Noaptea ne întreabă
De ce zorii sunt,
Amiaza şi-nserarea.
De ce e bobocul
Floarea şi sămânţa
Fructul ne întreabă.
Lucrurile toate
Au un trei simbolic
De răspunsuri.
Vântul ne întreabă
De ce e pământul
Soarele şi apa.
De ce viaţa are
Răsărit, amiază
Şi-apoi fără vise
Noapte infinită.
Şi la fiecare-al
Lucrurilor triptic
Noi purtăm osânda
De a da răspuns.”
Mircea Juncănaru cu toate că îşi pregătise pentru tipar volumul de versuri „Pe altarul dorului”, nu a reuşit să-l publice, fiind „Zidit în lumină”, cum afirma într-una din poeziile sale intitulată „Nu-mi luaţi”:
„Luaţi-mi stelele ochilor
În locul lor –
Cerul va fi mai bogat.
Aruncaţi-mi mâinile şi picioarele
În pulberea drumului –
În locul lor voi
Îmi veţi duce păcatele.
Daţi stârvul meu muritor
Primului corb –
În locul lui, pădurile
Vor fi mai tinere.
Luaţi-mi sufletul
Zidit de lumină
În locul lui, soarele
Se va stinge mâhnit.”
La două zile de la trecerea în nefiinţă cu numele său în chenar, tot în Gazeta de Botoşani (în numărul 1581, din 24 aprilie 1996) a apărut poezia „Dar de primăvară”:
„Am ieşit în câmp
Ca în fiecare aprilie crud
Lăsându-mi ochii să pască
Pe întinderea verde
Şi nesăţios sufletu-mi să se adape
În aerul ud
Păşind fără ştire
Soarele mi-a adus la picioare
Bătută în aur mărunt,
O coroană strălucitoare.
(Probabil un sfânt
Cu primăvara în joc nevinovat
Şi-a uitat aureola
Pe pământ.)
În plină creaţie poetică, la vârsta de 53 de ani s-a stins „Zidit de lumină” în „Noaptea infinită”, Poetul şi Profesorul Mircea Juncănaru, de obârşie din Ştiubienii Botoşanilor, care ca o nouă premoniţie şi în poezia apărută post-mortem spus că: „Soarele mi-a adus la picioare / Bătută în aur mărunt, / o coroană strălucitoare / Probabil un sfânt”.
Cu speranţa că din sutele de poezii se va găsi cineva să-i tipărească măcar un volum, Mircea Juncănaru va fi mulţumit că cineva îi va transforma Noaptea în Lumină.
(Paul UNGUREANU)
|
