(Fragment)
Cât am fost la şcoală, drumurile părinţilor mei la Botoşani s-au îndesit – şi cu treabă şi fără treabă. Probabil că mama mai inventa nevoia unor noi cumpărături, ca un pretext. Dar aceste întrevederi fugare au adâncit şi mai mult tristeţea despărţirii şi a plecării mele de-acasă. Bucuria de a-i revedea era repede înăbuşită de gândul despărţirii, de lăsarea sării, care trebuia să aducă această despărţire. Umblam după tata şi după mama prin oraş, privindu-i cu gândul mereu prezent că peste câteva ore n-am să-i mai văd. Caii, căruţa, lucrurile de-acasă; o damigeană,, o traistă – aduceau cu ele toată atmosfera de-acasă şi tot cadrul în care le ştiam.
După fiecare asemenea întrevedere, locurile cu oamenii unde trăiam îmi deveneau tot mai străine. Tot ceea ce trebuia să fac mi se părea mai greu şi fără rost. Rămâneam un ceas cu capul aplecat pe carte sau pe caiet, cu capul în mâini, fără să ştiu. O barcă nevăzută şi fermecată mă lua în ea, mă legăna, mă adormea pe jumătate, mă ducea într-o lume în care lucrurile nu se pot pipăi, ci sunt numai cu gândurile, şi ceea
|
ce vezi este diafan şi nu aievea. Fiinţa mea însăşi trecea aproape de nefiinţă, ridicată şi detaşată de tot ce era real împrejur, ca un suflet numai.
Viaţa mea de copil de-acasă din sat era şi atunci de parcă, aşa cum sunt amintirile – ceea ce rămâne după tot ce a murit.
Şi barca fermecată se oprea lin deasupra unor ape fără de sfârşit, liniştite şi triste peste măsură.
De aceea poate că şi amintirile mele despre colegii cu care am trăit un an în aceeaşi odăiţă fără geam sunt inexistente. Nici o umbră nu mai vine din uitare. Rar de tot străbate neprecisă, ca o creaţie de epopee, silueta unuia dintre elevii de liceu, a unuia „dintre cei mari”, care ocupau odaia din faţă, care nu ne băgau de loc în seamă – de parcă am fi fost nişte furnici, şi care uneori, făceau scandaluri cu fete.
Pentru noi, ei erau aşa de „grozavi”, că nici pentru profesori nu aveam atâta respect, ca pentru dânşii. Ei doar făceau lucruri nepermise, care au o grandoare deosebită.
Profesorii erau muritori; elevii din clasa a 7-a de liceu erau semizei. (Memorii - Demostene Botez)
|
