Jurnalul de dimineataJurnalul de Botosani si Dorohoi
 
 
Blogul lui Rotundu
Legenda Sitnei
[Legende]
de Elena şi Octav Guţic [alte lucrari ale acestui autor]
Locuitorii din Vîrfu Cîmpului numesc cu mândrie „Culmea bourului”, dealurile ce se desfăşoară pe stânga Siretului, începând din dealul Bour de lângă Dersca, până la „Şeaua” Bucecea.
Din capătul sud-estic al acestei Culmi îşi strânge primele izvoare pârâul Sitna. Acesta şerpuieşte printre dealurile podişului moldovenesc, desparte Vîrfu Cîmpului de Văculeşti, Brăeşti şi leorda, curge pe lângă Botoşani – reşedinţă a judeţului cu acelaşi nume – şi se varsă în Jijia în dreptul localităţii Todireni.
Numele Sitnei este învăluit în mister şi legende.
Vă prezentăm una, povestită de domnul învăţător Costea Nicolaie.
*
Se spune că în vremurile îndepărtate, într-o poiană din mijlocul codrului de pe „Culmea Bourului” trăia un om voinic în floarea vârstei, dar singuratic. Îşi construise un bordei la marginea poienii, în vecinătatea unui pâlc de tei şi a unei pajişti cu flori împestriţate. Îşi încropise şi o stupină din vreo patruzeci de buduroaie şi două capre care-i asigurau hrana zilnică.
Oamenii din Vîrfu Cîmpului, care l-au întâlnit întâmplător prin pădure, au aflat că-l cheamă Ciubotăraşu Vasile, că-i originar din prin părţile Prutului, că atunci când o ceată de tătari au pătruns în Moldova pârjolind sate, ucigând oameni fără apărare sau ducându-i în robie peste Nistru, soţia şi cele două fiice i-au fost ucise. Că el a luat drumul băjeniei şi a găsit adăpost, cu învoirea boierului, în pădurea de lângă Ionăşeni.
Oamenii din împrejurimi se obişnuiseră cu felul lui de a trăi şi-i respectau singurătatea. Ajunsese acum la vârsta când anii se numără invers.
Într-o zi când soarele se ridicase binişor pe bolta cerească, iar parfumul de tei te îndemna la plimbare, omul nostru îşi luă o traistă şi băţul pe care-l purta întotdeauna cu el şi porni în căutarea bureţilor. Când ajunse pe coasta dealului dinspre soare-răsare a auzit un plânset de copil. Se îndreptă înspre locul de unde se auzea plânsul şi nu mică i-a fost mirarea când, într-o sihlă (tufăriş), găsi o covată în care plângea o fetiţă de câteva luni. Se iută îndelung la fetiţă, care încetă plânsul şi-i zâmbi. Iscodi cu privirea în jur doar o vedea pe mama copilului dar nu văzu pe nimeni. Hăuli de câteva ori dar nu-i răspunse decât ecoul. Înţelese atunci că fetiţa era un copil părăsit de o mamă nevrednică de acest nume.
Nu ştia cum să iasă din încurcătură. Până la urmă s-a hotărât. A luat fetiţa în braţe şi a dus-o acasă. O hrăni cu lapte de capră şi miere de albine. Nu peste mult timp fetiţa a adormit cu zâmbetul pe buze.
A doua zi se interesă în satul vecin dar nimeni nu ştia a cui putea fi fetiţa.
Anii au trecut şi singura bucurie pentru bătrân era Sitna, căci aşa o botezase el în amintirea uneia din fetele lui ucisă de tătari.
Crescută în aerul curat al pădurii fata era sănătoasă, voinică şi se făcu tare frumoasă. Puterile bătrânului începuseră să scadă şi de prisaca cu buduroaiele ţuguiate se ocupa acum Sitna. Ea storcea mierea şi ceara, ea prindea roiurile şi tot ea pleca în târgul Dorohoiului unde vindea rodul albinelor şi cumpăra în schimb cele necesare pentru gospodărie.
Într-o zi de la începutul toamnei, pe când se întorcea de la târg, Sitna ajunse la bordei pe când umbrele înserării cuprindeau întreaga pădure. Nu-l văzu pe „tătuţa ei” ieşindu-i ca de obicei în cale. Surprinsă, intră în bordei unde îl găsi legat fedeleş de mâini şi de picioare, cu un căluş în gură iar faţa învineţită din cauza loviturilor primite.
Sitna îl doftorici cu ceaiuri îndulcite cu miere şi îl îmbăie în apa în care
a fiert stroh de fân din poiană, apoi îl unse din cap până în picioare cu lapte şi miere de albine.
Bătrânul s-a făcut bine în câteva săptămâni. Toată dragostea lui pentru Sitna a crescut şi se îndreptă asupra ei aşa cum se revarsă razele soarelui asupra pământului în timpul verii.
Tătuţa fusese chinuit de nişte călăreţi de la curtea boierului de pe moşia vecină care se năpustiseră ca o vijelie pentru a-i smulge din suflet amintirea despre o fetiţă părăsită în pădure şi crescută de el. Căci în mintea bătrânului încolţise bănuiala a cui era fetiţa. Şi el, în naivitatea lui, se destăinuise unui om de la curte.
Iarna a trecut liniştită. Se părea că tămăduise definitiv durerile bătrânului şi stinsese amintirea chinurilor. Primăvara a sosit timid şi, treptat a pus stăpânire pe întreaga pădure. Natura adormită din cauza frigului se trezea la viaţă sub razele călduţe ale soarelui. Primele flori ieşeau de sub zăpada ce se topea de la o zi la alta.
Într-o zi, Sitna a ieşit prin împrejurimi după ghiocei, ca să-i facă bucurie bunului ei părinte care o îngrijise de 17 primăveri ca pe o floare rară şi pentru care şi-ar fi data viaţa numai să-l ştie liniştit şi fericit. Fără să-şi dea seama se îndreptă spre partea dinspre soare răsare a dealului. Găsise ghiocei frumoşi şi era fericită.
Socotind că strânsese destule flori, se declară mulţumită şi se îndreptă înspre bordei. Deodată îi apăru în faţă un bou sălbatic uriaş, cum numai în poveşti auzise. Era un bour, animal înrudit cu zimbrul care făcuse faima Moldovei de odinioară. Bourul începu să pufnească pe nări, să ragă, să boncăluiască îndreptându-se spre fată.
Sitna o luă la fugă, dar namila fioroasă, cu coama ca de leu şi coarnele aduse în faţă, ajunse în „Valea Izvorului” cam pe aceleaşi locuri unde fusese găsită covata. Cum să te lupţi cu un bour fioros care boncăluia de pusese în alarmă întreaga pădure cu toate făpturile din ea.
Sitna era fără apărare. Până să-i vină tătuţa în ajutor de la bordei, animalul fioros o ajunse şi lovind-o cu capul în spate o răpuse cu câteva izbituri de coarne. Din trupul plăpând ţâşni sângele fierbinte de fecioar㠖 care se prelinse pe cărăruia ce ducea spre izvorul numit „Adăpătoarea cerbilor”.
Auzind ţipetele fetei bătrânul îi alergă în ajutor. Dar, ajunse prea târziu. Bourul răgea şi tot împungea trupul fără viaţă, săltându-l în aer, lingând sângele şi devenind tot mai fioros.
Bătrânul, vlăguit şi uimit de priveliştea ce i se arăta în faţă, îşi încordă arcul şi trase câteva săgeţi în animalul aţâţat de mirosul sângelui. Una din săgeţi îi străpunse inima.
Bourul, destul de puternic, a mai fugit încă vreo câteva sute de metri şi a căzut apoi acolo unde azi se numeşte „La capul bourului”. Din ochii lui au curs şi curg încă şi astăzi izvoare ce au rămas cu numele de „La cele două şipote”.
Bătrânul îndurerat, nu şi-a putut reveni. Viaţa l-a părăsit, scurgându-se încet, încet, din trupul său, în timp ce strângea la piept fiinţa ce i-a fost dragă,… Sitna. Aşa i-au găsit drumeţii pe amândoi fără viaţă. Lacrimile celui răpus de durere au spălat fata şi împreunându-se cu sângele ei au tot curs la vale transformându-se într-un pârâiaş. Culoarea apei de la izvoare este ruginie.
Oamenii locului, care au cunoscut viaţa şi moartea celor doi însângeraţi au numit pârâiaşul nou format „Sitna” după numele frumoasei fete ucise de bour şi „Sitna” se numeşte până-n zilele noastre. („Din legendele Dorohoiului”, vol. II, Elena GUŢIC şi Octav GUŢIC)

Comentariile cititorilor
Carmen Iacob [17 October 2011 | 17:52:14]
nu chiar a fost fantastic
ciubotarasu vasile [28 August 2012 | 23:50:03]
Intamplator am dat de aceasta legenda ,,Legenda Sitnei\" si am avut o mare surpriza ca eroul din legenda are chiar numele meu si al bunicului meu si deasemenea mi-am amitit ca si noi nepotii ii ziceam bunicului nostru tatuta.Deasemenea mi-am amintit si de profesorul meu de Geografie Gutic Octav care este autorul care impreuna cu sotia lui Elena au cules si publicat si aceasta legenda deosebita.Adevarul e ca din cele auzite stiam ca familia mea era originara de pe undeva din Moldova pe marginile Prutului.
Autor:
Comentariu
Intruduceti in casuta text codul de securitate din poza de mai jos:
 
Se plânge-n Paradis      [Poezie]
de Carmen Iacob
Confiscarea culturii      [Editorial]
de Ioan Rotundu
Bancuri evreieşti povestite de Florin Piersic      [Anecdote]
de Teşu Solomovici
Crocodilul de Botoşani şi tristeţile toamnei      [Poezie satirică]
de Ionel Bejenaru
M-a pus naiba să mă-nsor      [Folclor]
de Gheorghe Ţuculeanu
Pastilograme      [Epigrame]
de Mihai Schweitzer
Punctul cinci      [Schiţe]
de Ioan Rotundu
„Cetatea Hotinului” (destin de istorie)      [Scrieri documentare]
de Haralambie Holic
Fânul lui Fuică      [Schiţe]
de Ioan Rotundu
„Cuvântul Liber Dorohoian”      [Scrieri documentare]
de Gheorghe Amarandei
Monografia folclorică a zonei Mitoc – judeţul Botoşani      [File de monografie]
de Ilie Pascal
Pledoarie pentru muzicalitatea lui Eminescu      [Analiză literară]
de Lucia Olaru Nenati
Lăudărosul      [Poezii şugubeţe]
de Maria Baciu
Sfârşitul cărţii cărţilor      [Proză]
de Mihai Popa
Grupaj poezii      [Poezie]
de Ana Elena Ababei
Elegie      [Poezie]
de Rodica Achiţei
A fost…      [Poezie]
de Roxana Aioanei
Strigat-am către tine, Doamne...      [Scrieri documentare]
de Necompletat
Amintiri cu chipuri, locuri şi întâmplări      [Proză]
de I.D. Lăbuşcă
Morţii      [Scrieri documentare]
de Ion Bobu
Ospăţ cucernic (II)      [Pamflet]
de Costel Pricopie
Cu Popa, caii şi căruţa în baltă      [Proză]
de Gheorghe Chiţac
Bărbaţii altor femei      [Proză]
de Elena Cardaş
Grupaj de poezii      [Poezie]
de Elena Cardaş
Mi-e sufletul…      [Poezie]
de Necompletat
Legenda Sitnei      [Legende]
de Elena şi Octav Guţic
Dicţionar special (II)      [Analiză literară]
de George Manole
Citind „Despre limit㔠de Gabriel Liiceanu (V)      [Analiză literară]
de George Manole
Trei poveşti cu tâlc managerial      [Pamflet]
de George Manole