(fragment)
Primăvara, când încep lucrările agricole în câmp, flămânzenii, aşa cum li se spune altfel şi celor care altădată se chema că sunt locuitori ai Uricenilor, fac adevărate tabere pe pământurile mai îndepărtate. Aici îşi prepară mâncarea şi chiar dorm nopţile în adăposturi mai trainice, sau numai improvizate. Cei ce-şi au pământurile pe la Odaia Veche, se pot socoti “la capătul lumii”. Le-ar veni mai aproape să se mute în vreo aşezare din comuna Lunca.
Pe locul fostelor “odăi” clădite cândva aici, mai sunt ziduri şi amenajări care nu folosesc numai de adăpost, dar şi de argumente materiale că aici, cândva, s-au întâmplat lucruri despre care se pot povesti multe. Săgeata gândului zboară departe, peste secole chiar, şi făureşte oameni şi împrejurări despre care bătrânii sfătoşi pot vorbi nopţi întregi celor dispuşi să-i asculte. Dar, de obicei, când oamenii se strâng seara, ei sunt obosiţi de peste zi şi unii abia aşteaptă să reazeme capul pe ceva, să “fure” câteva ceasuri de odihnă pentru ziua care urmează, când, desigur, sunt atâtea şi atâtea de făcut, dacă vrei să închei bine săptămâna. Mai bine clădite sunt halele secţiei de mecanizare, împrejmuite cu gard şi avâd tot ceea ce trebuie pentru ca mecanizatorii să-şi aşeze maşinile agricole în deplină siguranţă, la nevoie să poată face oarece intervenţii tehnice şi, normal, să se odihnească.
Drumul spre Odaia Veche pe care pornisem după ce soarele a începu să încălzească nu mi se părea prea lung. Tânărul inginer agronom aflat la volanul maşinii de teren se furişa cu dibăcie printre lanuri de porumb. Aveam să-i întâlnim mai apoi pe combinieri şi apoi să poposim la umbra celor câţiva arbori din curtea secţiei, unde ne întâmpină cu un salut aproape milităresc moş Alexandru, un om nu prea înalt, lat în spate, cu doi ochi vioi, de culoarea bălţii pline cu alge, care priveau de sub sprâncenele stufoase rămase încă la culoarea brun-roşcat.
- Bine-aţi venit! – ne întâmpină paznicul, informându-l pe inginer despre starea combinelor care porniseră să “ocupe poziţie” la capătul lanurilor.
Fusesem avertizat că octogenarul moş Alexandru cunoştea multe poveşti despre Odaia Veche şi că, dacă am norocul să fie “în pasă bună”, voi obosi notându-mi în carnetul de reporter.
Informaţiile ce le deţineam se refereau la faptul că Odaia fusese o construcţie izolată de sat, un fel de fermă, şi că, aşa cum o arătau specialiştii, cuvântul vine din limba turcă, la origini deci – “oda”. Pe de altă parte, opinie ce aparţine unor cercetători, construcţia de aici a aparţinut lui Vasile Lupu, domnitor al Moldovei. Nu se exclude nici varianta conform căreia aici ar fi fost găzduiţi şi trimişi ai Înaltei Porţi, în vremurile când Moldova asculta de Constantinopole. De-a lungul anilor, în încăperile “odăii”, au sălăşluit fel de fel de oameni, purtându-şi paşii pe aici, după povestirile trecute prin viu grai de la o generaţie la alta, domni moldoveni, oşteni se vază şi dregători, curteni şi slugi de toate felurile. Moşia din preajmă s-a întins, fiind transmisă de la un stăpân la altul, împreună cu “odaia” şi acareturile ce s-au mai ridicat de către cei care s-au numit proprietari.
După ce m-am asigurat că moş Alexandru are timpul necesar pentru a povesti câteva din întâmplările de la Odaia Veche,
|
am tratat cu inginerul asupra modalităţii de a ne revedea şi a ne retrage la Flămânzi.
La umbra celor câţiva copaci, mecanizatorii amenajaseră pe un cadru metalic o masă. Solidă cât să suporte şi greutatea unor piese mari de tractor, căci, la nevoie, această improvizaţie putea să capete destinaţia de banc de lucru, ataşându-i-se o menghină şi încă vreo câteva dispozitive în care se prindeau componentele mecanice. Muşamaua care acoperea atunci platoul mesei arăta că în ultimul timp aici nu meşteriseră mecanicii. Aşezându-ne alături, moş Alexandru o luă puţin înainte:
- Să ne scuzaţi, la noi nu e lux, dar e curat. Aşezaţi-vă fără grijă. Vă ascult!
- De fapt, eu am venit să vă ascult. Să vă ascult şi să-mi notez. (Pe vremea aceea, reportofoanele din dotarea ziariştilor erau destul de rare!). Mai întâi, ce ştiţi despre aceste locuri? Din cele povestite de alţii.
În câteva vorbe, ar trebui să-i amintesc pe câţiva dintre cei care s-au petrecut aici după Vodă. Se spune că moşia şi clădirile au avut ca stăpân pe Barbu Ştirbey, pe urmă pe Sturza, iar aceasta a donat-o la armată.
- Veneau des stăpânii pe aici?
- După cum aflăm din cele spuse de înaintaşii noştri, viaţa stăpânilor acestei moşii era împovărată de multe griji. Arar poposeau pe la Odaie şi cu multă zgârcenie. Din câteva frânturi de aduceri aminte ale bătrânului meu, am aflat că atunci când Barbu Ştirbey a venit pentru prima dată la această moşie, care era doar una din cele ce le avea în stăpânire, a dorit să se afle mărimea hotarelor ei. Zis şi făcut. A chemat la el un tânăr argat şi a poruncit să înjuge la car doi boi tineri, doi juncani care abia deprinseseră jugul. Când carul fu pregătit cu toate cele ce se cuveneau pentru feţele bisericeşti şi gata de plecare, Ştirbey îşi pofti tânăra-i soaţă să urce în „cupeul” astfel întemeiat, după care tânărul mână boii, ţinând în permanenţă drumul hotarului. Timpul trecea, soarele se aburcă spre amiază, începuse apoi a coborâ spre asfinţit, dar excursul nu ajunsese până la capăt. „Zi de vară, până-n sară” – cum spune vorba. În sfârşit, când stelele începeau să licărească pe bolta înaltă, carul intră în curtea „odăii”. Domniţa era sfârşită de oboseală şi de nemâncare, boierul asudase, dar era mulţumit de întinderea moşiei. Imediat după ce au fost dejugaţi şi duşi în grajd, spune legenda, cei doi juncani au pierit. Nu se ştie din ce cauză. Dar ce conta o pereche de boi, fie ei şi tineri, pentru o moşie atât de mare! Barbu Ştirbey a îmbătrânit şi s-a petrecut spre alte tărâmuri, urmaşii săi au încuviinţat vânzarea moşiei, iar noul proprietar, Sturza, s-a gândit că e mai bine ca în acest loc să se instaleze armata. Având la îndemână o aşa întindere de pământ, ferită de drumurile umblate de multă lume, noul stăpân a hotărât un alt destin locului de aici – acela de crescătorie de cai. Şi luna a început să spună „Odăii” după numele nou – „Remonta”, Clădirile ce s-au întemeiat au fost, după trebuinţă, grajduri, magazii pentru cereale, standoale pentru nutreţuri, un sector mecanic, cu tractoare folosite la toate lucrările ce erau trebuitoare moşiei. (Dumitru Ivan – Popas în valea Miletinului)
|
