Jurnalul de dimineataJurnalul de Botosani si Dorohoi
 
 
Blogul lui Rotundu
Vâlva rătăcită
[Legende]
de Elena şi Octav Guţic [alte lucrari ale acestui autor]
… Se mai spune că în acele vremuri îndepărtate prin părţile Dorohoiului de astăzi, într-o văiugă înconjurată de păduri se afla un schit de măicuţe, „Chitul din vale”. Urme ale acestui schit nu mai sunt.
Într-o dimineaţă de vară, se ivi în poarta schitului o fată frumoasă, înaltă, cu două cozi negre lăsate pe spate. Aştepta acolo răbdătoare, să iasă maicile de la slujbă.
În sfârşit pe uşa întredeschisă a bisericii, începură a se perinda călugăriţele, una câte una, îndepărtându-se spre chilii. Fata îndrăzni a păşi în incintă, întrebând de maica stareţă.
- Eu sunt maica stareţă, spuse o călugăriţă înaltă, cu chipul brăzdat de bătrâneţe. Ce vrei fetiţo?
- Am auzit că aveţi nevoie de cineva care să ducă vacile la păscut.
- Da, e adevărat. Şi poţi să le duci tu?
- Sigur, am mai păscut vaci şi altă dată, minţi fata.
- Şi din care sat eşti tu?
- A… eu vin de departe, de peste munte.
- Aşa… de peste munte… Şi cum te cheamă?
- Oana!… răspunse repede vâlva pădurii, aducându-şi aminte de o fătuţă din Ţara Moţilor.
Maica stareţă încerca să-şi facă o părere despre copila asta frumoasă, îmbrăcată într-o catrinţă veche şi cu o bondiţă roasă. „Săracă şi năpăstuit㔅 gândi ea.
- Bine, rămâi la noi dacă vrei.
O călugăriţă tânără o duse la grajd unde se aflau trei vaci: Rujana, Joiana şi Bălţata.
- Să iei seama, o preveni călugăriţa, că Bălţata are nărav că dă cu cornul.
Atât vacile, cât şi Tumuruz, câinele ciobănesc, fiinţe necuvântătoare fiind, îndată au simţit că fata asta înaltă, are puteri ascunse. De aceea când vâlva cu o nuieluşă în mână, le mână spre poiana unde trebuiau duse, o ascultară cu supunere. Câinele o adulmeca temător şi când vâlva îl mângâie în treacăt, el dădea din coadă bucuros.
Şi aşa, zi de zi, vâlva duse vacile la păscut. Când ieşea pe poarta schitului, începea a ui încetişor şi apoi din ce în ce mai tare.
Mâna vacile din poiană în poiană, tot mai departe. Se înfiora pădurea de cântul ei pe care câte o pală de vânt îl ducea până departe. Ajungea la Iezer. Atunci ieşeau ştimele din apă să asculte.
- Cântă vâlva cea nebună, şopteau ele. Dar ce frumos uieşte.
Întoarsă la schit, mulgea vacile. Şi călugăriţele se minunau cât de mult lapte dădeau vacile de la o vreme şi cât de cuminte se făcuse Bălţata.
Maica stareţă era mulţumită dar în acelaşi timp nedumerită. Se cunoaşte, îşi zicea, că nu-i de prin părţile noastre, după vorbă. Dar de ce să treacă munţii ca să ajungă până la noi? Cred că are ceva pe suflet. O aud cântând. Are glas frumos şi cântă cu dor… cu prea mult dor…
Aşa se face că în timp ce, într-o seară, vâlva mulgea vacile, maica stareţă începu a o ispiti pe departe.
- Ce te-a făcut pe tine să pleci de acasă?
- M-ai ţipat afar㠄negrele”.
- Te-au „ţipat” zâmbi fără voie maica. Cele negre? Care negre?
Vâlva căută s-o dreagă, inventând pe loc o minciună.
- Vreau să spun surorile mele. Că eu am avut mamă de-al doilea. Şi fetele ei erau tare negre la suflet. De aceea eu le spun „negrele”.
- Î-hâm. Înţeleg. Dar nu ţi-a fost frică să treci munţii… singură?
- Nu eram singură. Erau mai mulţi şi bărbaţi şi muieri, care aveau treburi pe aici. M-am lipit de ei.
- Da… da…
Maica stareţă a crezut-o şi nu prea. Alungată de acasă de surorile vitrege… Dar dacă e o fată cu păcat? Atunci fie că a fost alungată de părinţi, fie c-a fugit singură de ruşine. Maica stareţă îi priveghea de atunci mijlocul de îngrijorare. Se îngroaşă? Nu, rămâne subţire şi mlădiu.
Măicuţele au învăţat-o pe Oana, cum i se zicea acum la mănăstire, să toarcă. A învăţat repede.
- Să nu-ţi fie urât singură cu vitele. Dacă torci te mai iei.
- Mie în pădure nu mi-i urât niciodată căci eu în pădure am crescut.
 De-acum încolo vâlva cea albă a pădurii, supraveghind vacile, torcea şi uia. Firul se depăna subţire pe fus dar cântul ei înconjura poienile ca un alt fir vrăjit.
Oana, aşa cum se botezase singură, învăţa încet toate ale oamenilor. Aflase între timp de la ştimele marelui lac – coborâse pe ascuns în mai multe rânduri acolo – cam pe unde se afla casa lui Andrei, flăcăul cel cuminte şi cumpănit.
Locuia într-o margine a pădurii departe de sat, împreună cu bunică-su, om bătrân care dorea să-şi vadă nepotul însurat.
- Măi băiete îţi vine timpul să te-nsori. Avem nevoie de o mână de
femei în casă. Nu alege una frumoasă şi bogată, ci una harnică şi cuminte.
- Las, bunicule, mai este timp, răspundea Andrei zâmbind. De fapt, lui i-ar fi plăcut ca fata să fie frumoasă. Însă, de când juca la horă nu întâlnise fată să-i placă.
Dar într-o zi – era pe la sfârşitul lunei lui Cuptor – Andrei auzi o melodie suavă care când se apropia, când se depărta. Era un uit dulce, plin de dor. Părea că vine dinspre pădure.
Intrigat şi fermecat în acelaşi timp, se îndepărtă pe cărăruia ce şerpuia printre fagi şi stejari bătrâni. Deodată zări lumina unei poiene. Parcă de acolo venea cântul. Se apropie încet şi se ascunse după trunchiul unui copac. În poiană o fată înaltă, cu furca-n brâu torcea cântând şi alături păşteau liniştite trei vaci. Câinele alergă spre el, lătrând.
- Tumuruz, strigă fata poruncitor, vino aici.
Câinele ascultă şi veni cu părere de rău la picioarele fetei, mârâind întruna.
De fapt, vâlva pădurii simţise de mult paşii lui Andrei şi inima începuse a-i bate ca în preajma unei minuni ce trebuia să se întâmple.
Andrei îndrăzni a ieşi din umbră. Vâlva cea albă îl privea aţintit. Da, era un fecior aşa cum îl visase. Înalt, cu părul inele, de culoarea castanelor coapte, cu privirea albastră, el sta înmărmurit înaintea ei. Nu îndrăznea să se apropie.
Iar el vedea o fată, cea mai frumoasă fată pe care o cunoscuse vreodată. Două cozi negre cădeau de o parte şi de alta a trupului zvelt, până jos de genunchi.
Se priviră aşa un timp, până când Andrei, ca pentru a se scuza spuse:
- Am auzit cântând şi am venit. Tu cânţi aşa frumos?
- Da, eu cânt, zâmbi fata. Torc şi cânt să-mi treacă de urât.
- Aici, în poiana asta n-a mai fost nimeni să pască vitele. De unde eşti tu?
- De la schit. Pasc vitele măicuţelor.
- Aşa, de la schit! Şi cum te cheamă?
- Oana mi se spune.
- Oana, Oana, îngână el, ce nume frumos, Oana…
De-abia acum simt că mă cheamă Oana, gândi fata. Ce dulce sună numele meu şi ce minunat e să fii chemată pe nume.
- Pe mine mă cheamă Andrei.
Vâlva era cât pe ce să-i spună că ştie dar se opri la timp.
Asta a fost prima întâlnire. Erau amândoi sfioşi, tulburaţi şi cuprinşi în acelaşi timp de o bucurie tainică.
Sau întâlnit de multe ori, când într-o poiană, când în alta, până când Andrei îl înştiinţă pe bunicul său că a găsit o fată care-i este nespus de dragă.
- Care fată? Aceea care uieşte aşa frumos? întreabă bătrânul cu şiretenie. Bănuise el ceva. Ad-o aici s-o cunosc şi eu.
- Paşte vacile la schit.
- Să vină atunci cu tot cu vaci, adăugă şugubăţ bătrânul.
Oana a venit. În urma ei păşeau cuminţi Rujana, Joiana, Bălţata şi Tumurz.
Bătrânul a privit-o îndelung, a întrebat-o de unde este de loc dar n-a stăruit prea mult asupra cauzelor care a făcut-o să treacă munţii. Cu înţelepciunea-i bătrânească, a înţeles că fata nu de voie ci de nevoie a ajuns departe de casa ei. Apoi bătrânul, îmbrăcându-se frumos, în strai curat de sărbătoare, purcese la schit şi-o ceru de nevastă pentru nepotu-su pe Oana cea frumoasă.
Maica stareţă n-avu încotro. Sperase ca Oana să intre în rândul surorilor, să ia negru, apoi să se călugărească. Dar îşi dădea seama în acelaşi timp că fata are unele ciudăţenii şi apoi… era prea frumoasă ca să rămână închilită într-un schit.
Vâlva albă a pădurii din Ţara Moţilor, şi-a împlinit visul. Aude în sfârşit un glas cald care-i şopteşte: „Oana îmi eşti dragă, îmi eşti nespus de dragă”.
Pentru asta a trebuit să plece departe, departe spre soare-răsare, să treacă munţii şi să poposească în locuri necunoscute unde un lac mare, mare de tot îşi unduia apele şi din care pe lună plină, răsar ştimele.
Vâlvele sunt fiinţe năzdrăvane. Vâlva albă a pădurii cununându-se cu omul drag, trăind după obiceiurile oamenilor şi aducând pe lume prunci, şi-a pierdut puterea de vrajă aşa cum ştimele au prezis?
Asta nu se mai ştie.
Dar după ani şi ani, în satele ce stau acum înşirate ca heleşteele de odinioară, se iveşte când şi când, câte o copilă înaltă, cu cozi negre lăsate pe spate şi care doineşte nespus de frumos. să fie oare o strănepoată de peste veacuri a Oanei, vâlva pădurii? Nici asta nu se ştie. E doar o bănuială ce se strecoară ca un fir fermecat de legendă. („Din legendele Dorohoiului”, vol. II, de Elena GUŢIC şi Octav GUŢIC)

Comentariile cititorilor
Autor:
Comentariu
Intruduceti in casuta text codul de securitate din poza de mai jos:
 
Anamaria – Aura BEJENARU – o poezie scrisă cu „peniţă argintie”      [Poezie]
de Anamaria Aura Bejenaru
Bunicuţul      [Proză]
de Viorel Buliga
Memorii      [Scrieri documentare]
de Demostene Botez
Crocodilul de Botoşani şi Ziua Mondială a Păcălelilor      [Poezii şugubeţe]
de Ionel Bejenaru
Românul şi colţul ierbii      [Pamflet]
de Ionel Bejenaru
Marea antologie a glumei evreieşti      [Anecdote]
de Teşu Solomovici
Urmaşii      [Scrieri documentare]
de Elena Florica Şuster
Găman Gogoman      [Schiţe]
de Ioan Rotundu
La Cina cea de taină      [Schiţe]
de Ioan Rotundu
Grupaj de poezie      [Poezie]
de Doru Petrariu
Grupaj de rondeluri      [Poezii şugubeţe]
de Constantin Puiu
Sub izvorul poeziei şi al cuvintelor      [Poezie]
de Alexandra Ramona Baciu
Bunele moravuri au fost salvate de la dispariţie      [Pamflet]
de Costel Pricopie
CREZUL UNUI PESIMIST      [Poezie]
de Vasile Iftimie
Vâlva rătăcită      [Legende]
de Elena şi Octav Guţic
Eseu cu… Laleaua Neagră      [Eseu]
de Cezar Vasilescu
Dor nebun      [Poezie]
de Lavinia Anghel
Dicţionar special      [Analiză literară]
de George Manole
Eminescu copist la Botoşani      [Scrieri documentare]
de Nicolae Iosub
„Vestitorul”      [Scrieri documentare]
de Gheorghe Amarandei