(fragment)
Viaţa în celula noastră se scurgea monoton, fără incidente dramatice, până la venirea Auricăi. Era o tânără moldoveancă de prin zona Neamţului, pe care locţiitorul politic o numea în batjocură „mama Moldovei”. Se lăsa foarte uşor provocată şi când era scoasă din fire, acuzaţiile la adresa comunismului curgeau tumultuos, totul era trecut în pomelnicul activităţii roşiilor despre care Aurica ştia foarte multe. După ce termina tot ce avea de spus era dusă la izolator, totdeauna pentru un maxim de pedeapsă prevăzut de regulamentele lor. Tot timpul cât dura izolarea, camera era traumatizată – sufeream cu toatele pentru chinul prin care ştiam că trece – dar Aurica nu-şi dădea seama că provocă suferinţă. Firea ei belicoasă nu înţelegea „cuminţenia” cu care deţinutele de la secret, vârfuri ale luptei anticomuniste, suportau în linişte un regim inuman. Odată cu venirea primăverii Aurica n-a mai fost provocată – nu avea nici un haz să pedepseşti cu izolare în timpul verii, când pedeapsa era mai uşor de suportat fără frigul chinuitor.
Timpul pe care nu-l consumam în activităţile comune, mi-l petreceam stând de vorbă cu Doamna Liliana. Povesteam mai mult eu despre viaţa noastră de când dânsa a fost luată dintre noi şi adusă aici, la secret, precum şi veştile care ne-au
|
parvenit pe diferite căi din exterior şi din închisorile pentru bărbaţi. S-a cutremurat când i-am spus despre Piteşti. Primele veşti în legătură cu această zguduitoare dramă ne-au fost aduse de Lucica. Povestite cu multă grijă de la om la om, mie mi-au ajuns prin Geta.
În sinea mea credem (probabil din nevoia de a crede astfel) că nu voi rămâne lungă vreme în această celulă şi din acest motiv nu am căutat să-mi cimentez legături de suflet mai profunde. Au venit spre mine, însă, Paula şi France.
Paula se apropia de mine în timpul orelor de plimbare căci miliţiencele care ne păzeau acceptau să ne învârtim în cerc câte două. A început să-mi povestească aspecte din viaţa ei – era ca un serial desfăşurat pe mai multe episoade. Paula era nespus de frumoasă, o adevărată perfecţiune. Frumuseţea ei lumina în jur – era miracolul de culoare care satisfăcea nevoia de frumos atât de acută în urâciunea care ne înconjura. Avea un suflet şi un caracter pe măsură: delicată, sensibilă, capabilă de sentimente nobile şi profunde. Viaţa ei era străbătută de atâtea momente tragice că de multe ori îmi făcea rău s-o ascult. Povestea simplu, fără lamentări, dar câte lacrimi asundeau cuvintele!
(Aspazia Oţel Petrescu - Strigat-am către tine, Doamne...)
|
