comedie satirică şi erotică de Costel Pricopie

Personajele:

COROI – haiduc
DARIEL – mitropolit
GLIGORE – preot
SĂNDICA – preoteasă
MARIŢA - slujnică

1. INVOCARE DUHOVNICEASCĂ
(Nimic nu mîngîie mai tandru sufletul omului decît o vorbă dulce aruncată la vremea cea mai nimerită în urechea însetată după adevăr, frumos şi dreptate… Dacă nu se găseşte prin preajmă vreo ureche străină, atunci este de întrebuinţat cu spor urechea dăruită de mama ce ne-a legănat, ne-a îngrijit şi ne-a îndrumat paşii către lumina divină… În casa preotului Gligore, din apropierea tîrgului Botoşani, slujnica Mariţa îşi făcea cu mare osîrdie de lucru prin odaia dichisită şi împodobită cu de toate nimicurile… Din inima ei curată s-au ivit cîteva vorbe simţite…)
 MARIŢA (îşi răcoreşte sufletul): Drac împieliţat este jigodia asta de popă!... Pe ce pune mîna, nu-i mai dă drumul… fie inel de argint… fie vreo păsărică de sub cortul omului… femeii… mă rog… (Cu durere în piept.) Ce vis fierbinte m-a încins în noaptea trecută!... Parcă aş fi o fetiţă subţirică şi nu o femeie grasă şi fălcoasă… trecută prin multe!... (Pe povîrnişul abrupt şi mişcător al iubirii.) Ce năbădăios m-aş hîrjoni pe imaş cu bădia… cu haiducul Coroi… Falnic bărbat!... (Decentă răsucire de înţelesuri.) Se povesteşte că este vîrtos înarmat flăcăul… (Zgîndărîtă puţin.) Nu te lasă nemulţumită şi cu buzele umflate de pofte cuviincioase… (Creştină cuvioasă.) Iart-o, Doamne sfinte, pe roaba ta!... Asta mi-e crucea!... (Greieriţă îndrăgostită.) Nu am păcătuit pînă acum cu haiducul Coroi, pentru că nu a dat buzna peste mine, ca să-i arăt eu călărire duhovnicească… (Este în întregime un buchet gingaş de brebenei sfielnici şi de brînduşe în fustiţe scurte.) Oh... deja mi-am încropit un culcuş drăgălaş... pentru porumbei năzuroşi... într-o căpiţă de strujeni... pe deal... lîngă un nuc bătrîn şi înţelept… (O împresoară căldurile din toate părţile.) Coroi, Coroi, ce ne-am spovedi noi amîndoi… unul pe altul… ca să ieşim împreună în cîştig… (Hotărîtă punere a lucrurilor în ordine.) Coroi haiducule, te voi lăsa fără picătură de… suflare… (Iubitoare, smerită şi cinstită femeie.) Iar ca  să-ţi vii puţin în simţiri… te voi întinde... fără bulendre pe tine... cu faţa în sus... pe un braţ de fîn bătut cu flori de romaniţă... iar eu... ca şi tine... la fel de îmbrăcată... dreaptă... zveltă... deasupra creştetului tău... îţi voi recita poezii de Eminescu… (Grozavă bunăvoinţă şi conlucrare.) Şi te voi adormi, şi te voi scula din neputinţa trecătoare… fiindcă Eminescu îţi va învîrtoşa dorinţa… de-a vîsli sub cerul nopţii… de a-ţi coborî în adîncul făpturii mele o bucăţică voinică din tine… Oh… Oho… Zvonurile nu-mi dau pace… (Îndemn să stea cuminte în locuinţa sa.) Dacă nu mă stăpînesc… mă prefac într-un lac de sudori reci, care o să-mi opărească pielea… (Adecvată sperietoare de pofte.) Dar leac se găseşte prin casă… Mă descîntă Gligore cu un cotor de mătură… Cam zbîrcit şi rebegit… Popă beţivan şi curvar… Lua-l-ar toţi dracii la alergat prin scaieţi… Că tare cu frică de Dumnezeu mai umblă prin buzunarele bărbaţilor şi pe sub fustele credincioaselor… (Suficientă modestie interioară.) Dar parcă aud nişte paşi de ţăţică… Să mă arăt supusă… fiindcă doar cei smeriţi vor cuceri o lume mai bună… (În odaia, unde trebăluia slujnica Mariţa, a năvălit proprietăreasa, preoteasa Săndica.)
SĂNDICA (amărîtă pînă în obiele): Dacă mă mai poartă mult de zgardă popoiul meu pe la pomeni şi parastase, coliva mamei lui de beţivan, simt că-mi dau duhul… Nu mă îndur să iert vreo bucată de carne din strachină… Că aşa sînt eu o creştină miloasă la masa credincioşilor îndureraţi... (Cu harţag sfătos.) Dar ce faci, Mariţo, nu mai termini odată cu dereticatul?!... (I se rupe în coada ursului de grija faţă de aproapele său.) Mai du-te şi tu pe acasă, că i-o fi dor hăndrălăului de bărbatu-tău de vreo bucăţică mai unsă de la tine!...
MARIŢA (simte nevoia să se laude sus şi tare): Am zis să mai zăbovesc, că poate mata vei binevoi să-mi porunceşti oarece...
SĂNDICA  (nu e dispusă nici chip să se închine la vreo icoană sfinţită): Hopa-popa!... Mariţa noastră s-a sclifosit la vorbire!... Ţi-o fi ruşine să glăsuieşti româneşte?!... Uite, ce e, cu mine să cuvîntezi ca un fagure cu miere, după cum bine zis-a marele nostru Eminescu... (Se dă în vînt după curăţenie sufletească.)  Ce mîndră sînt că vieţuiesc lîngă locul naşterii şi copilăriei lui!... Ce ne-am face noi fără Eminescu?... (Coborîre brutală în mocirla existenţei curente.) Iar ne-a furat dihorul doi boboci de gîscă!... Dar îi pune popa la loc... Mai sînt prin vecini destule gîsculiţe cu boboci... în braţe... (Cu fantastic spirit gospodăresc.) Mariţo,     ajută-mă să-mi aranjez ţoalele pe mine, că mi se zbate ochiul drept... Înseamnă că-mi pică de la drum lung vreun oaspete de soi... Şi se cade să am rufele de pe mine în orînduială, ca să nu zică musafirul că de-abia am scăpat de la scărmănat în vîrf de pat...
 MARIŢA  (spre Iad, hai-hai, că acolo-i trai, neică!): Coană Săndica, sfătuieşte-mă, bre, cum să-l leg în sforile dragostei pe haiducul Coroi... (Crîncenă creştină.) Dumnezeu este sus, mă priveşte şi-şi dă seama că nu am reuşit să păcătuiesc cît poate el să ierte... (Izbucnire războinică.) Aşadar, nu am nici un păcat pe suflet, pentru că nu am făcut rost de nici unele din legiuita normă!...
 SĂNDICA  (stăpînă afurisită): Vino-ţi în simţiri, drăcoaico!... Cît priveşte pe haiducul Coroi, să nu deschidem discuţia, fiindcă îmi vei cere să-l iubesc cu foc... Iar eu nu am chef nici să-l văd, nici să-l primesc pe mine... la mine... înăuntru...
 MARIŢA (lighioană spurcată): Cum, coană preoteasă, nu vroieşti mata să-l călărim împreună pe haiducul Coroi?!... Se duce tinereţea noastră de rîpă!... Ascultă la mătuşa!... (Monstru periculos în căutare de soluţii.) Ziceam să întocmeşti o scrisoare către haiducul Coroi, prin care îl vom ruga respectuos să ne calce... Să ne lase fără o bucată de pîine şi bătînd din buze!! Să ne lichideze!! Chiar dacă sîntem două femei onorabile! Să ne ducă în robie! Să stăm în genunchi în faţa lui!
 SĂNDICA (apreciere dreaptă): Da... Da... Este o poziţie destul de interesantă...
 MARIŢA: E grabă mare, coană preoteasă!... Pe cai focoşi, coană preoteasă!...
 SĂNDICA (model de conduită cetăţenească şi morală): Nu...
 MARIŢA (refuzul nu se poate tolera în ruptul capului): Ce nu?!
 SĂNDICA  (cu tălpile bătătorite în praful şi în rîsul vieţii): Nu mă ocup cu asemenea hîrtii şi prostii...
 MARIŢA  (pornită să mute muntele dragostei din loc): Dar scriu eu scrisoarea şi i-o trimit lui Coroi...
 SĂNDICA (cu rînza constipată): Nu ai decît...
 MARIŢA (legănată pe braţe de damfurile acţiunilor planificate): Mă laşi?... De ce?...
 SĂNDICA: Ca să te faci de rîsul curcilor...
 MARIŢA (în căutare de întrajutorare creştinească): Nu înţeleg...
 SĂNDICA: Ai auzit că a reuşit vreo femeie  să-l ademenească prin scrisori pe haiducul Coroi?...
 MARIŢA: Păi, cam nu...
 SĂNDICA: Nu crezi că haiducul Coroi, cînd va primi scrisoarea noastră, ne va ocoli ca pe ciumaţi?!... Şi o să ne trimită la toţi dracii!... Am fost limpede, Mariţo?
 MARIŢA  (entuziasm dezumflat): Nu pricep nimic, fiindcă nu mă ajută mintea... Totuşi, ce-mi sugerezi să întreprind în viitorul apropiat în legătură cu haiducul Coroi?... Această frază am învăţat-o pe de rost dintr-o carte de bune maniere... Ca să arăt şi eu mai scrobită în societate... Ce mă fac, coană preoteasă?...
 SĂNDICA: Cum mă prezint în faţa ochilor tăi, Mariţo?...
 MARIŢA (laude deşănţate şi ieftine): Minunăţie curată, coană preoteasă!
 SĂNDICA  (sceptică): Precum o stafie ieşită din mormînt... (Suspin de stăpînă nesatisfăcută.) De cîte ori mi-am spart pieptul?!... Nu-mi mai spune... coană preoteasă!...
 MARIŢA (elan slugarnic): Dar cum, coană preoteasă?
 SĂNDICA (ca într-o slujbă preacurată, ivită     dintr-un suflet alb şi fulguit ca o aripă de înger): Uituco!... Doamnă preoteasă... Sună ca la oraş... Domnesc la mine în casă... Prin urmare, sînt o doamnă... M-am exprimat desluşit?...
 MARIŢA (o, doar este o împătimită a supuşeniei creştineşti!): Prea bine, doamnă preoteasă... Cred că am înţeles ce doreşti mata, doamnă preoteasă...
 SĂNDICA (îşi frămîntă gîndirea isteaţă): Ei, ce doresc?... M-ai făcut curioasă...
 MARIŢA (a observat cu imparţialitate şi cu mare întristare pe cărare): Pofteşti să uiţi că popa Gligore nu te scoate din... „fă Săndico... aruncă-ţi mai repede boarfele de pe tine... că sînt în călduri... şi mă tem să nu mi se blegească osul...” (Ce frumos, ce duios, ce ispititor la nivelul limbii date cu dragoste din moşi-strămoşi!)
 SĂNDICA (a rămas în sufletul gol şi cu ceva oscioare dîrdîind în frig): Of, Mariţo... (Cu nestimă şi nepreţuire.) Ţi-ai cam luat nasul la purtare, obrăznicăturo... (Animal hăituit şi răzbunător.) Să dispari din faţa ochilor mei cumplit de mînioşi!...
 MARIŢA (încurcate mai sînt căile Domnului!): Nu pot!
 SĂNDICA (cumpătat de indignată): Ce?! (Impoliteţe acceptabilă.) Eşti liberă să mă părăseşti!...
 MARIŢA: Nici gînd!
 SĂNDICA (mai are încă suflare în piept): Oho!... Vrei să-ţi trasez sarcini suplimentare?!
 MARIŢA: Nici atît!
 SĂNDICA (este viguros înclinată să-şi dea crezare vorbelor ce-i ies din gîtlej): Mă drăcoaico, nu mă scoate din papuci, că te cîrpesc în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh!
 MARIŢA (încercare de încheiere apoteotică): Amin!
 SĂNDICA (nu poate admite situaţia ivită): Măi...
 MARIŢA (nu poate renunţa): Dar...
 SĂNDICA (acră): Mariţo...
 MARIŢA (aspră): Doamnă preoteasă...
 SĂNDICA (neclintită): Ce-mi doreşti de la mine, coţofano?
 MARIŢA (neînduplecată): Să mă iei cu... doamnă Mariţa...
 SĂNDICA (revoltată): Te-ai scrîntit?!...
 MARIŢA (revoluţionară): Altfel nu plec...
 SĂNDICA (stupefiată): Adună-ţi minţile!...
 MARIŢA (dintr-o bucată): Am zis-o!... Şi nu-mi place să mă dezic...
 SĂNDICA (rezolvare înţeleaptă): Hai... fie... doamnă... doamnă Mariţa... Pleacă, netrebnico!... Poţi să te cam duci, Mariţo...
 MARIŢA: Rămîi cu bine, coană mare...