Cu perspectiva puşcăriei în faţă, românul se gândeşte cu groază la cel aşteaptă şi, atunci, firesc, îi vine un aşa sentiment al claustrării, încât se mai descătuşează din chingile apăsătoare. Va invoca sentimentul categoric al claustrării de care este animat de la naştere, statul mai dovedind odată în plus duhul blândeţii umaniste cu care este superdotat. Spre cinstea sa.
Românul obişnuit, modest şi mai cu frica lui Dumnezeu, se simte claustrat atunci când se apropie de o bancă, dintre multele, ezitând să pătrundă în ea, fiind-u realmente jenă. Ştie că, altfel, ar fi susceptibil de a deveni dator (vândut), ştie că şi-ar expune familia şi giranţii unor nemeritate poveri. Altfel stau lucrurile, la ceas de seară sau ceva mai nocturn, când aflarea în preajma vreunui aparat de tip bancomat îi mişcă gândurile, i le deturnează, în favoarea unui plan de spargere sau înşfăcare cu totul, securitatea lucrând în favoarea sa, prin absenţă sau stare precară. O lovitură bine pusă la cale retează orice urmă de claustrare, sănătatea unui român având numai de câştigat.
Omul politic, ţinând de un oarece partid, acuză claustrarea în faţa unui contracandidat, fapt care-i provoacă febră, greaţă, din care irump injurii grosolane, acte de violenţă, evident, fenomene negative, pe care el, sincer, nu
|
şi le-ar fi dorit. În scurt timp, ne vom putea convinge de acţiunea claustrării, date fiind alegerile fixate deja ca termen.
Nici în faţa preţurilor exorbitante românul nu poate trata indiferent claustrarea şi acţiunea ei. Imediat este cuprins de ameţeli şi frisoane, fiind de explicat de este năpădit de gândul furtului şi al neplăţii râvnitului produs. Fenomenul are frecvenţă, marile moll-uri ale ţării fiind un fericit câmp de observaţie directă.
Cuprins de claustrare este uşor şi telespectatorului român, arunci când dă pe post Andreea Marin, Stela sau Arşinel, care-l epuizează pur şi simplu. Ce să mai zicem de situaţia în care este nevoit să plătească taxă către aşazisa televiziune publică, dătătoare de şuvoaie de publicitate, chiar dacă se bate cu pumnu-n piept că trăieşte exclusiv din banul public, adică al muritorului de rând!
Bine ar fi să-i fie dat poporului să opteze cu o taxă către televiziunea favorită, fie şi particulară, oricum, nu pusă pe jecmăneală ca cea oficială, de stat, nu alta decât TV 1! Veni-va vreodată această vreme?
Cu ajutorul numeroşilor noştri analişti, constatăm zilnic noi cazuri, de dezbatere, de claustrare, neavând importanţă cât ne interesează interpretările celor în cauză. Gândind pozitiv, suntem atenţi la fenomenul claustrării la români. Ca şi la toate. (Ionel Bejenaru)
|
