Florile constituie o bucurie a fiecărei vegetaţii. De la prima şi până la ultima lor înflorire. Sunt, prin excelenţă pudice, deşi privirile (indiscrete) omului nu sunt musai atente la ceea ce ar săvârşi în eventualitatea unui cuplu sau a unei cuplări (întâmplătoare). În lumea lor, ghiocelul este solitar, lipsindu-i ghiocica sa. La fel vioreaua, nu-l are pe viorel, toporaşul pe toporaşă, brânduşa pe brânduş, laleaua pe laleu, zambila pe zambilică, lăcrămiora pe lăcrămior, macul pe macă, trandafirul pe trandafira, panseluţa pe panseluţel, bujorul pe bujoară, muşeţelul pe muşeţica, păpădia pepăpădel, volbura pe volburel, regina nopţii pe regele ei, ciuboţica cucului pe ciuboţelul ei şi al lui, barba împăratului pe bărboiul ei şi al lui tot aşa.
Regnul animal, în schimb, îşi trăieşte existenţa în chip diferit, aici îndeplinind cupluri închegate, de genul urs-ursoaică, lup-lupoaică, iepure-iepuroaică, vulpoi-vulpe, leu-leoaică, tigru-tigroaică, şarpe-şerpoaică, peşte-peştoaică, câine-căţea, porc-scroafă, bou-vacă, măgar-măgăriţă, unele fiind preluate de umanitate, de civilizaţia ei, regăsindu-se în nume, renume sau porecle, specific omeneşti.
Câtă lume nu utilizează lejer, în viaţa de zi cu zi, şi aşa plină de mizerii, întru gratulare, să zicem, termeni împrumutaţi frumos dintr-o lume atât de apropiată, ca cea pomenită mai sus: şerpoaică, peştoaică, leoaică, tigroaică, vacă, scroafă, iepuroaică! Şi, totul exprimă nişte asemănări, denumirile fiind purtătoare de mesaj, mai
|
confirmând odată înţelepciunea bravului nostru popor, normele de adresare suportând frumoase modificări, şi din mers, şi de la caz la caz, fără a neglija şi tonul în care se exprimă românul. Mai drăgălaş sau mai pătimaş, aproape ca o înjurătură sau ocară. Ei, câte popoare ale planetei dispun de o asemenea vastă paletă, cu o mare diversitate de expresie şi expresii.
Revenind la singurătatea multora dintre flori, este de remarcat abstinenţa lor multiseculară, care le-a lăsat astfel posterităţii, poate şi ca un îndemn la cuminţenie, feciorelnicie, pudicitate, , pentru omenire, o omenire care s-a manifestat şi se manifestă destul de labil, dezordonat, înşelător, încât nu poţi decât să te miri şi să te întrebi de ce se abat atâtea rele asupra sa?
Din nefericire, rămâi mereu fără răspuns sau cu un răspuns incomplet, evaziv sau greşit (total). Nu ne referim la alţii, dar românul ar trebui, cu atenţie pe lumea vegetală şi animală, să găsească aici puterea exemplului, încercând să soarbă cât mai mult şi mai bine din ceea ce i se oferă, aproape pe gratis, aidoma unei mâini întinse şi prieteneşti.
Scriind despre lumea florilor şi nu numai şi relaţia cu românul, parcă ne apropiem întrucâtva, după zgribulitul de iarnă, de lumea redeşteptării tuturor la viaţă: PRIMĂVARA. (Ionel Bejenaru)
|
