Încă o psihoză îşi face loc în mersul înainte al românilor – psihoza mătuşii. Un vechi dicton se modifică din mers – ai mătuşa, ai parte! Negreşit, nu este vorba de o mătuşă de-a noastră, de-acasă, din popor, ci de una de peste Ocean, pe cât posibil, doldora de verzi şi extrem de generoasă, până la exagerare, chiar. Românul crede în desfacerea baierelor pungii ei, întru a prinde şi el cheag în ţara lui, încă în curs de devenire ca ţară a tuturor posibilităţilor. Poporul ia exemplu de la un conducător luminat, aflat pe buzele multora, un fervent susţinător al eticii şi echităţii capitaliste, atât de necesară bunului mers.
Post ’89, românul are marea şansă să cunoască asemenea mătuşi din puzderia de telenovele, inoculându-şi dragostea faţă de ele, încercând să le descopere şi pentru sine, pe ale sale (proprii), în măreaţa idee a accesului la o moştenire babană. Sigur, astfel, va scăpa de grija zilei de mâine, obsesie nefericită, care-i taie iniţiativa şi-i amplifică stresul. Visând la mătuşa, posesoare a unei agoniseli milionare, românul aproape că nu mai visează la altceva. Pozitiv, este stimulat, în acest fel, interesul său pentru ştiinţă, pentru genealogie, cazna sa de a găsi în arborele familiei rude care au colonizat America, au întreprins căutări în Eldorado, au fost piraţi
|
renumiţi, mafioţi vestiţi, combatanţi în armatele Nordului şi Sudului etc. Un fir cât de mic poate duce, în condiţiile găsitului, la moştenirea mult dorită şi la identificarea mult doritei mătuşi.
Cum românii orişiunde cresc, nu trebuie pierdute din vedere nici celelalte spaţii ale Mapamondului, locuri de vis şi atracţii certe pentru marii săi înaintaşi. Activitatea românului de găsire a mătuşii trebuitoare îmbracă un cert caracter naţional, făcând totodată diferenţa faţă de mătuşa autohtonă, dedicată vieţii de ţară, îndeobşte, trebăluitoare la pământ şi vacă, în nici un caz surse de încropire a bogăţiei mult visate, ca să se constituie într-o moştenire acătării. Cazuistica zilelor noastre este dată de tâlhării şi jafuri la adresa unei atare mătuşi autohtone, pentru te miri câţi gologani. Ori, este extrem de puţin! Exagerat de puţin!
Aspiraţia către o cât mai bună condiţie socială trece, obligatoriu, prin mătuşă. Explorarea ei, intrarea în posesia ei şi a moştenirii sale dă românului o preocupare actuală şi înaltă, înscriindu-se într-o emblemă a fiecărui român victorios în problemă, demonstrând continuitate şi sârg, vechi virtuţi ale Neamului.
Nu ne îndoim, cât de curând, raportările privitoare la mătuşi şi moştenirea lor vor creşte numeric, fericind populaţia ţării, chiar dacă, în faza iniţială, prin reprezentanţii ei. Se pune în mişcare, tot mai mult, îndemnul – după mătuşă! (Ionel BEJENARU)
|
