Bietul român este predispus la rătăcire. Nu vedeţi, din această privinţă, câte accidente se consumă! Unul se rătăceşte prin munţi şi riscă o cădere în prăpastie, altul prin pădure, altul pe cărările vieţii şi, în caz de lipsă de ajutor, se curăţă Aproape ca în cazul unei fete cunoscute: „Într-o pădure s-a pierdut/ O fată cunoscută;/ A întâlnit-o un flăcău/ Şia rămas pierdută”. Nimic de zis, atât flăcăul, cât şi juna au avut noroc. Cu carul. Ce fată nu şi-ar dori o atare rătăcire!
Astfel, românul rătăceşte, fie şi politic. Când la stânga, când l-a dreapta, când pe centru. ’Geaba i se deschid ochii către cineva. N-ai ce-i face, încât îţi vine să parafrazezi pe tema unui cântecel: „De-ai şti ce grea e rătăcirea…”
Mulţi români rătăcesc o viaţă întreagă, fără a găsi calea de ieşire. Încfercări depun, săracii. Başca rudele, prietenii, apropiaţii. Tot aşa o fac salvamarii, salvamontiştii, alte forţe, mai mult sau mai puţin reunite.
Totodată, sufletul multor români este rătăcit. Se încearcă soluţii psihiatrice, se apelează la exorcism, ca în cazul practicilor de la Sf. M-re Tanacu. Rezultatele, de cele mai multe ori, se lasă aşteptate. Spre indignarea multora. Rătăcit, românul nostru, nu-şi mai are utilitate. Este o povară, un nimic, un înstrăinat al societăţii, un paria, în fond, o victimă a ei. Drumul cel bun este mult prea îndepărtat sau nu există deloc. Trist aspect şi condamnabil.
Românul o ia pe calea rătăcirii şi
|
datorită greutăţilor vieţii zilnice, cu creşteri de preţuri, cu imposibilitatea returnării datoriilor la bănci, cămătari sau rude, a creşterii dobânzilor, a pierderii la jocuri de noroc, a divorţului, a abandonului familial, a trădării în dragoste, a băuturii şi chiar a foamei ş.a., factori care-i afectează mintea şi, din nefericire, fără sorţi de însănătoşire. Lumea i se relevă ca sălbatică, aidoma unei jungle, neputând face faţă spiritului ei. Tentativele de suicid şi reuşitele în materie vin aproape de la sine.
La noi, la români, se fac mai degrabă eforturi, chiar supraomeneşti, atunci când se rătăceşte animalul de companie care, în plus, are şi dezavantajul de a fi curat necuvântător. Se fac eforturi pentru recuperarea lui, punându-se la bătaie recompense, organe abilitate, cunoştinţe, prieteni, stăpânul ţinând la el ca la ochii din cap.
O armată umană întreagă este mobilizată, în timp ce o altă lume nu dă doi bani pe aşa ceva, văzând vietatea în cauză ca pe o jigodie, o potaie, o mâţă jigărită. Cu toate eforturile celebrei ocrotitoare Brigitte Bardot, care a explicat românilor cum stă treaba cu protecţia animalelor, pentru ca şi aceştia să priceapă cum trebuie problema, problemă planetară, de altminteri.
Pe când şi problema protecţiei oamenilor, cu precădere a celor rătăciţi? Ei, se pare, încă nu este de actualitate. Optimist, cum îl ştim, românul crede că va veni şi ziua aceea. Noi nu putem să facem altceva decât să îi susţinem cauza. (Ionel Bejenaru)
|
