Pe vremuri, o tânără ce se afla sub presiunea curţii ce i-o făcea un tânăr ofiţer, veşnic îndrăgostit, uimită de cuvintele sale romantice, îl întreabă la un momendat:
- D-le locotenent, dumneata scrii romane?, răspunsul său fiind:
- Nu, domnişoară, eu le fac. De unde se vede, odată mai mult, înclinarea şi apetisenţa românului pentru dragoste.
În orânduirea socialistă românul nu se putea exprima lejer în marele domeniu al dragostei, reprezentanţii organelor de partid şi de stat luându-l la ochi, cum s-ar zice, nefiindu-i permis cumva abaterea de la frumoasa morală proletară, ce transpărea, ulterior, în atât de vehiculatul copd al eticii şi echităţii socialiste.
Îl năpădeau sudorile pe bietul român, obligat să-şi cenzureze dragostele. Ce caznă, ce blestem, pe el! Răposatul „iubit partid”, avea grijă ca românul, mai ales cel comunist, să-şi verse dragostea către o tovarăşă de încredere, muncitoare, constructor, la rându-i a fostei „noi societăţi”. Devierile de la linie, un segment din marea linie a partidului, se lăsau cu sancţiuni aspre, pe măsură, cu punerea la stâlpul infamiei (comuniste?). Cert este că, veşnic îndrăgostit românul nu se putea afirma, decât cu unele excepţii.
Bunăoară, i se frângea elanul şi înclinaţia din timpul efectuării stagiului militar, prin utilizarea tradiţionalei bromuri, pusă în ceai, de te apuca imediat suferinţa fizică şi psihică. Deabia când s-a schimbat orientarea, în favoarea creşterii natalităţii, la
|
niuvel naţional, s-au lăsat frâiele mai moale, românul veşnic îndrăgostit găsind o portiţă întru afirmarea marii sale pasiuni.
Salopetele lui şi ale iubitei erau date-n mă-sa şi iubirea se dezlănţuia la nivel de vârf, răspunzând comenzii naţionale şi de partid, de creştere a standardelor demografice ale României Socialiste. Fireşte, drumul până la a da ţării o populaţie de 25 de milioane de locuitori era lung şi anevoios căci, cum demonstrează viaţa, copii nu se fac şi nu se cresc uşor. Totuşi, şi încercările trebuiau stimulate, nu-i aşa?
Dacă românul veşnic îndrăgostit avea o tovarăşă de viaţă, cu acte în regulă şi persevera pe linia dragostei, adulterul era ca şi un fapt împlinit, urmând, în cel mai bun caz, consilierea acordată de către partid, atât nevestei, cât şi lui, uneori concomitent, iar în cel mai rău caz ajungându-se la divorţ, pensie alimentară ş.a., semn că societatea socialistă era mereu pe fază şi în acţiune. Încă odată, morala proletară se afirma la cotele cuvenite, înalte!
În acest sens, hâtru, cum îl ştim, poporul s-a exprimat, prin minunata sa creaţie: Femeia-şi pune cuiul în poftă, bărbatul îşi pune pofta-n cui! Aşadar, afirmarea românului veşnic îndrăgostit în fosta epocă de aur era extrem de anevoioasă, spre deosebire de zilele noastre capitaliste, când este floare la ureche, tot rod al libertăţii cucerite în ’89.
Ionel Bejenaru
|
