Seara, peste Sitna se lasă răcoare,
Crocodilul nostru-i tot mai zgribulit;
Sigur, El regretă vara cea cu soare,
Care nu-i ca toamna, cum s-a stabilit.

Nu-i problema hranei, peştişori mai sunt,
N-au pierit cu toţii de la poluare,
Teamă-i e de molimi, friguri şi de vânt,
Care şi la oameni dau extenuare.

Teamă îi mai este de singurătate
Şi de părăsirea de vizitatori,
De femei cochete, fete zbuciumate,
Ce-l tot abordară, de cu seară-n zori.

Frunza se răreşte, cade în prostie,
Viaţa îi apare tot mai mult ca sumbră,
Iar cu ea nu merge cu vreo şmecherie,
Pe Sitna pogoară tot mai multă umbră…

Apelări frumoase, pe la domn primar,
Şi-a înscris destule la al său activ,
Pân’acum însă fost-au în zadar
Şi, drept etichetă, l-a taxat… pasiv.

Ei, va trece toamna, va veni iar vara,
Se va pierde-n soare şi în feerii,
Fete-l vor destinde, şi ziua şi seara,
Curăţa-vor Sitna chiar de bălării.

Cât trăieşte, speră la un trai decent;
Sigur, nu refuză oarece-ajutoare,
Lucru care este iminent,
Cum, recent, la marea inundare.

(Ionel BEJENARU)