Hăneşti-ului drag
Orice sat în dimineaţă
E o anormalitate poetică.
De prea multă dorinţă de viaţă
Se calcă pe reguli de etică.
Încet, abia spre amiază
Satul urcă în cer,
Ca o cămaşă liniştea-şi pliază
În clipe când păcatele pier.
Seara, costeliv şi plăpând
Satu-i o mare erezie
Ce, încet, coboară în gând
Adormind întru poezie.
Miezul nopţii îl ascunde
Într-o carte de recitire
Apoi, târându-se, încet pătrunde
Semănând vise prin cimitire.
Închizătorii de obloane
Cineva trage zilnic oblonul
Care cade greu peste sat
Zid apăsător între planşeu
Şi podeaua care devine
Alt planşeu
Pentru altă podea,
Spaţiu greu dintre două plânsete…
Cum află că mai există
Un sat sau o veşnicie pe undeva,
Dau fuga închizătorii de obloane.
Optzecism
Se ia o bucată de ţară
Ca şi cum ai tăia
O felie de tort
Care ar fi a ta
Împreună cu musca
Ce tocmai se aşezase pe ea,
Cu viermii ce mişunau
Prin sucul dulce,
Cu firul de păr căzut
Exact pentru a se încolăci
Şarpe rece de limba ta.
La Hăneşti
Pe aici noaptea plouă cu cercuri
Semn că natura geometrizează,
Ai senzaţia zilei de miercuri
Când marele ochi supraveghează.
Suflete proptite de geruri
Aşteaptă înfrăţirea cu vântul,
Iarba s-a urcat în ceruri.
Stele rănite umplu pământul.
Mereu cineva din suflet ne pleacă
Eu o mirare încerc,
Ce ai face omule dacă
Nu ţi s-ar da câte un cerc?
La Hăneşti, primăvara
Albul iernii se urcă în crini,
Renasc în cireşi fulgi de nea,
Durerile frigului adorm lin în spini,
De gală se găteşte genunea.
Vântul se strânge în zbor de cocor,
Livada-şi îmbracă pomii în frac,
Pământul întinde în faţă covor,
Paza-ţi încep berze pe lac.
Iazul, ochi de uriaş, se deschide
Gheaţa spărgând în sufletu-mi rece,
Fluturi visând la dulci crisalide
Dau simfonia iernii ce trece.
(„Clopotul lui Gauss”, de Georgică MANOLE)
|
