Apa vieţii mele Ninge cu zăpada vieţii mele, Ninge peste trupul unui gând, Ninge-n cumpăniri de stele, Ora-n ceas alerg s-o prind.
Timpu-n vânt se viscoleşte, Fulgii-n lacrimi se cuprind, Apa-n dor se adânceşte Şi speranţe văd venind.
Numai coborâţi pe zare Paşii de-aer mă trezesc. Universul e mai mare: Cât un cort de dor ceresc!
Altar de vis Cuprind o frunză în cădere Din creanga vântului curat, Un brâu de aur strânge cerul tare Şi-n drumul vieţii timpul e curat.
Un ceas prin ore se roteşte, Altar în suflet aşezat, Corabia iubirii fără ţărm Roteşte timpul în amurg de sat.
O doină lăcrimează în vale, Spre zări ferestre se închid, Din trenul speranţei iubirea cade, Iar apa în lumină o aprind.
Axa iubirii Am cules zâmbete din sufletul tău, Când ploaia dormea sub răchită Şi cerul privea bliţuit de gânduri Cum norii se roteau spre ziua oprită.
Am pus busuioc în lacrimi de grâu, În stele am săpat o fereastră. Veniţi şi voi în clipa pustie: E ora străină în viaţa noastră!
Sunt mai aproape cu două jumătăţi de râu Trei munţi îi car în buzunare, Încercuiţi de axa iubirii, Când visul curge peste zare.
Casa vieţii Duc în palme casa vieţii, Glasul apei îl mai fur Din izvorul dimineţii, Dar nu-s hoţ. Eu pot să jur!
Rodeşte nucul fără mine, Fântâna se roteşte-n roată, Când umbra vieţii se mai ţine Să treacă vie pe la poartă.
Străinii sunt astăzi acasă. Încercuit mi-i pasul de străini Şi zarea-i ca o ceaţă deasă, Când rupe timpul din lumini.
Ţi-am adus Ţi-am adus mere frumoase. De pe trupul toamnei le-am cules Pentru zile norocoase. Multe ore am mai mers
S-a aprins lampa de veghe, Drumul s-a deschis puţin, N-are cine să mă-ntrebe Dacă veacul e mai plin.
Lângă vis e aşteptare, Muguri albi încă rodesc, Pruncul plânge-n scăldătoare, Trupul casei să-l zidesc.
Ape lunecând M-am împiedicat de lumină, Ca să pot să plâng, Am zidit speranţă peste univers, Ca să văd infinitul iubirii.
Am lăcrimat în lacrima ta, fericire, Ca să văd timpul arzând, Am adus sărutul meu în sărutare, Ac pe un izvor prin ape lunecând.
Rugăciune Ard lumânări în toată Bucovina, Candela luminii s-a aprins din nou, La Voroneţ cerul l-atingi cu mâna, Ca pe-o fiinţă proaspătă de zeu.
Ajunge, chiar nu se mai poate Să trăim cu frontieră între noi! Pământul lăcrimează stând în coate, Cu fruntea plecată şi genunchii goi.
Pe văi se dezvelesc nămeţii, Oştenii trâmbiţează peste sat, Un curcubeu străbate briza mării Şi glasul aşteptării îl străbat.
Mi-i gura sângerată de iubire, Să cânt un cântec nu mai pot, Un cântec vechi, un cântec de unire, Să vin la voi chiar fără paşaport.
(Zăpada sufletului meu, de Dumitru PETRAŞ)
|