Apa vieţii mele
Ninge cu zăpada vieţii mele,
Ninge peste trupul unui gând,
Ninge-n cumpăniri de stele,
Ora-n ceas alerg s-o prind.
Timpu-n vânt se viscoleşte,
Fulgii-n lacrimi se cuprind,
Apa-n dor se adânceşte
Şi speranţe văd venind.
Numai coborâţi pe zare
Paşii de-aer mă trezesc.
Universul e mai mare:
Cât un cort de dor ceresc!
Altar de vis
Cuprind o frunză în cădere
Din creanga vântului curat,
Un brâu de aur strânge cerul tare
Şi-n drumul vieţii timpul e curat.
Un ceas prin ore se roteşte,
Altar în suflet aşezat,
Corabia iubirii fără ţărm
Roteşte timpul în amurg de sat.
O doină lăcrimează în vale,
Spre zări ferestre se închid,
Din trenul speranţei iubirea cade,
Iar apa în lumină o aprind.
Axa iubirii
Am cules zâmbete din sufletul tău,
Când ploaia dormea sub răchită
Şi cerul privea bliţuit de gânduri
Cum norii se roteau spre ziua oprită.
Am pus busuioc în lacrimi de grâu,
În stele am săpat o fereastră.
Veniţi şi voi în clipa pustie:
E ora străină în viaţa noastră!
Sunt mai aproape cu două jumătăţi de râu
Trei munţi îi car în buzunare,
Încercuiţi de axa iubirii,
Când visul curge peste zare.
Casa vieţii
Duc în palme casa vieţii,
Glasul apei îl mai fur
Din izvorul dimineţii,
Dar nu-s hoţ. Eu pot să jur!
Rodeşte nucul fără mine,
Fântâna se roteşte-n roată,
Când umbra vieţii se mai ţine
Să treacă vie pe la poartă.
Străinii sunt astăzi acasă.
Încercuit mi-i pasul de străini
Şi zarea-i ca o ceaţă deasă,
Când rupe timpul din lumini.
Ţi-am adus
Ţi-am adus mere frumoase.
De pe trupul toamnei le-am cules
Pentru zile norocoase.
Multe ore am mai mers
S-a aprins lampa de veghe,
Drumul s-a deschis puţin,
N-are cine să mă-ntrebe
Dacă veacul e mai plin.
Lângă vis e aşteptare,
Muguri albi încă rodesc,
Pruncul plânge-n scăldătoare,
Trupul casei să-l zidesc.
Ape lunecând
M-am împiedicat de lumină,
Ca să pot să plâng,
Am zidit speranţă peste univers,
Ca să văd infinitul iubirii.
Am lăcrimat în lacrima ta, fericire,
Ca să văd timpul arzând,
Am adus sărutul meu în sărutare,
Ac pe un izvor prin ape lunecând.
Rugăciune
Ard lumânări în toată Bucovina,
Candela luminii s-a aprins din nou,
La Voroneţ cerul l-atingi cu mâna,
Ca pe-o fiinţă proaspătă de zeu.
Ajunge, chiar nu se mai poate
Să trăim cu frontieră între noi!
Pământul lăcrimează stând în coate,
Cu fruntea plecată şi genunchii goi.
Pe văi se dezvelesc nămeţii,
Oştenii trâmbiţează peste sat,
Un curcubeu străbate briza mării
Şi glasul aşteptării îl străbat.
Mi-i gura sângerată de iubire,
Să cânt un cântec nu mai pot,
Un cântec vechi, un cântec de unire,
Să vin la voi chiar fără paşaport.
(Zăpada sufletului meu, de Dumitru PETRAŞ)
|
