Iată, în mine am găsit
O inscripţie veche de cine ştie când,
Aşa mă simt când mă gândesc la mine.
Cine-a 'ncrustat aceste slove ‚ne-nţelese
Ce va fi spunând semnul lor?
Nu 'nţeleg nimic, nu pot descifra nimic.
Port în mine taina fără s-o pricep.
N-am cheia nici unui cuvânt.
Sunt poate ultimele vorbe ale unui strămoş
De-aceea poate simt tristeţea necunoscutului din ele,
Sau cuprind dezlegarea vieţii
Pe care mi-a trecut-o 'n limba lui de atunci
Şi sunt fericit fiindcă n-o pot cunoaşte.
Cine ştie?
Închid ochii mei obosiţi de lumină şi viaţă,
Ca lumina lor să cadă înlăuntrul meu,
Şi-n mine însumi stau cu gândul aplecat
Deasupra mea, pe aceste însemnări necunoscute,
Stau la fel de câte ori sunt singur
De câte ori nasc în mine întrebări
Şi n-am putut încă descifra inscripţia mea veche.
Am să v-o las vouă, tuturor,
În sufletel voastre,
Fila ruptă dintr-o carte care s-a pierdut…

Tu îţi aduci aminte,
Au fost nopţi senine de vară, în care
Ochii tăi au crezut să lumineze în mine taina de demult.
Dar cuvintele nu s-au potrivit pân' la sfârşit,
Şi zâmbetul sufletului nostru s-a stins
Cu tristeţea focurilor care mor spre noapte,
Şi taina întreagă a rămas în noi,
Neînţeleasă şi ciudată,
Şi o purtăm, şi tu şi eu, şi-acum.
(Revista "Viaţa românească" nr. 79 din 1929)