E peste tot o linişte curată
Şi străvezie ca un luminiş
Deschis în pomii fără de frunziş
Şi-n zarea care pare depărtată.

E tăcere, parcă luminoasă,
Şi-o limpezime albă de cristal,
Peste zăpada ce-a întins pe deal
O rochie subţire de mătasă.

De-asupra nu se mişcă nici un ram,
E parcă ’ntreg pământul obosit…
Prin aerul de iarnă limpezit
S-a luminat o zare ca un geam.

Un cer opac deasupra, ca o piatră
Apasă greu pe liniştea în care,
Din satu-acoperit între ogoare,
S-aude bine-un câine care latră…

S-aude liniştea… E tot sonor,
E ca un clopot care nu-ncetează
Şi parcă simt pământul cum vibrează,
Sub noi, necontenit, ca un ulcior.
(Demostene Botez – Floarea pământului)