dormeam adânc de tare multă vreme
când mă trezeam iar adormeam la loc,
tot aşteptam poemul să mă cheme,
ne urmăream de-o vreme reciproc

eram dator să-l scriu, mă vizitase!
am înotat prin mâl, prin foc, prin fum,
şi fiare mistice şi fioroase
mă alergau şi îmi ieşeau în drum

am stat ascuns în pielea lor crezând
că îmi vor pierde urma; deodată
m-am zbuciumat şi m-am trezit strigând,
rupând cămaşa de pe mine toată.

nu mi-a sărit nici unu-n ajutor!
jivinelor le-a fost căzut o pradă,
m-am sfâşiat adânc în colţii lor
lovind orbeşte ca-ntr-o ambuscadă.

voiam să mă trezesc din somn
căci eu dormeam în somnul meu, privat
şi-am tresărit: la telefon un domn
mi-a spus, poemu-i terminat?
(Constantin Bojescu – Confesiunea unei răni)