Se lasă pâclă deasă peste câmpuri,
Şi-n noi, şi peste noi mereu se lasă;
Pe uliţile-nguste şi pe casă
Tot cerul năvăleşte în răstâmpuri.

Din ramuri negre picuri mari de apă
Preling un plânset dureros şi mut,
Pe frunza neagră care a căzut,
Peste pământul umed ca o groapă.

Pe banca veche unde-am stat cu ea,
Din nucu-nalt şi singur şi pustiu,
Ca pe capacul unui mic sicriu
Plâng ramuri goale, în tăcerea grea.

Şi putrezeşte parcă-ntreg pământul,
Nici soarele nu-apare, nici n-apune,
Stau neclintiţi copacii de cărbune
De teamă, parcă, să nu-i sfărâme vântul.

Şi pretutindeni ca-ntr-un ţintirim,
Mai gol de visuri, mai sărac de viaţă,
Înmormântaţi în toamnă şi în ceaţă,
Putrezim!…
(Demostene Botez – Viaţa românească nr. 2, anul 1920)