Sunt singur, într-o linişte adâncă
Urechile-mi vuesc necontenit,
Ca nişte scoici ce poartă vuet încă,
Din mările în care-au vieţuit.

Te caut, draga mea, halucinant,
Strângând crispate degete de orb,
Şi-n întunericul ce s-a lăsat
Simt umbra ta deasupra ca un corb.

Te caut iar, cu braţele întinse,
Dar mă lovesc de cer ca de-un tavan,
Şi-mi strâng atunci privirile învinse
Şi obosite de atâta van.

Amurgul m-a închis ca-ntre zăbrele
Iar razele înfipte-n Asfinţit;
Strâng sângerate degetele mele
De zările în care m-am izbit.

Mă-nconjoară-o tristeţe infinită,
Şi noaptea cade peste mine iar,
Ca haina gravă, largă şi cernită,
Pe caii de la carul mortuar.
(Demostene Botez – Viaţa românească nr. 2/1920)