Nu ştiu dacă scrie-n Biblii,
Că Rabinii – chiar să vreie –
Nu au voie să privească
Prea de-aproape, o femeie,

Ritual să fie? Taină
Pentru învăţaţi evrei?
Fiindcă nimeni nu explică
Dacă-i mit sau obicei.

D-aia, cînd un Ruf c-o doamnă,
Stau schimbînd vorbiri deşarte,
Ea la el se uită, însă,
El se uită-n altă parte.

La vestitul Rabi Mandel
Cunoscut în ţara toată
A venit să ceară sfatul,
O femeie-ndurerată.

Gabe – care stă-n vestibul –
Secretarul lui intim,
A deschis uşa, femeii
Şi i-a spus frumos: - Poftim!

-Rabi, ai milă de Sarah,
Roagă-te lui Dumnezeu,
Ca să se întoarcă acasă
Şloime Blum, bărbatul meu.

Îl aştept cu masa pusă,
Că de trei luni şi mai bine,
Nici nu ştiu unde se află,
Nici nu scrie, nici nu vine!

Rabi s-a uitat în carte,
Şi-a spus: - Dumnezeu e mare,
Iar puterea Lui divină
Este fără-asemănare!

Du-te, Sarah, cu nădejdea
C-a ta rugă e-nţeleasă,
Şi să ştii că-n scurtă vreme,
Şloime va veni acasă!

-Ce ţi-a spus Prea Inţeleptul?
A-ntrebat-o, Gabe, blînd –
-Ah, mi-a spus, răspunde Sarah,
C-o să vie în curînd!

-Poate! Sînt minuni pe lume! –
Zise el, cu lenevie –
Dac-a zis Prea Sfîntul, crede-l,
Dar eu cred că n-o să vie!

Sarah a plecat cu gîndul
Şi cu sufletu-mpăcat,
Şi-au trecut trei luni, dar Sloime
Încă nu s-a-napoiat.

Tristă iar s-a dus la Rabin,
Plînsu-abia şi-l reţinu,
Rabi iar i-a spus că “vine!”
Gabe iar i-a spus că “nu”!

S-a mai dus şi-a treia oară,
Şi consultu-a fost penibil,
Rabi-a spus că Sloime vine,
Gabe-a spus că-i imposibil!

Şi atunci, sărmana Sarah,
Rabinul povesteşte,
Că la tot ce-i spune dînsul,
Gabe se împotriveşte.

-Cum de îndrăznit-ai, Gabe,
Să-njoseşti cuvîntul meu?
Pentru-această faptă, nu ştii
Că te bate Dumnezeu?

- Stiu, Prea Sfinte, că mă bate,
Pentru cele ce spusei!
Însă, tu te uiţi în carte,
Nu te uiţi la faţa ei!

De-ai vedea cît de urîtă-i,
Şi de cîrnă şi boccie,
I-ai fi spus şi tu, ca mine,
Că bărbat-su n-o să vie!
(Ioan Pribeagu)