Tu plânsul meu...
Motto: Tu nu-nţelegi, Zoile, râsul meu
Topârceanu
Tu plânsul meu nu poţi să-l înţelegi,
Iubirea mi-o botezi moment de criză,
Mă vrei legat de lucruri şi de legi
Şi-mi iei din sânge pentru analiză.
Deşi-amândoi jucăm pe-aceeaşi miză,
Eu aripi largi am şi picioare blegi
Când tu picioru-l ţii înfipt ca-n priză
În globul plin de bube şi de negi.
Tu printre cărţi, îngrămădit în hrube
Vrei să descrii lumina mea cu umbre;
Zvâcnita mea pornire spre strigare
Mi-o denumeşti instinct de conservare
Şi în zadar cu ochiul tău bubos
În lăcrimarea-mi cauţi ce-i frumos.
Pădurea ca o casă părăsită
În casa cu o mie de adrese
Se-apleacă stranii glasuri în auz,
Prin podul verde, cu contur confuz,
Hilar păianjen, luna pânza-şi ţese.
Sub pleoapa albă ochiul mi-l ascunz
De spaima umbrei ce din umbră iese
Şi-amestecat cu foşnetele dese
Între urechi îmi crapă un obuz.
Mi-a fost pădurea-n alte vremuri casă,
Aveam în ea şi pat şi vin şi masă,
Era şi luminoasă şi-ncălzită.
Fiori de groază rece-n braţe-mi torc
Acum, fiindcă astăzi mă întorc
La ea ca la o casă părăsită.
Revelion
Protestatar am să adorm nainte
De miezul nopţii ultime din an
Şi-am să te rog să îmi aduci aminte
Să iau întâi un pumn de Romergan.
N-o să mă-mbăt şi n-o să-njur cuvinte
Porcoase, precum ultimul golan,
N-o să mă leg de lucrurile sfinte
Nici pe tutun n-o să mai dau vreun ban.
Tu să petreci, iubito, cu amicii,
Cu fraţii, cu părinţii, cu bunicii,
C-aşa-i tradiţional şi de bon-ton.
Un lucru totuşi tot am să te rog,
Cu glasul stins, ca ultimul milog...
Să nu te logodeşti de revelion!
Sonetul celor trei bărboşi
De nicăieri, mai ieri, au năvălit
Spărgând fereastra în ograda mea,
Au înălţat un foc din lemn cioplit
Şi-n jur s-au aşezat, că dogorea.
Au pus pe rugul roşu, ce era-
Icoane sfinte, ii de in albit,
Ardea icoana, pumnul de cuţit
Şi uşa mare, prăbuşită-ardea.
-Căldura, rugul, asta este totul!
Strigau bărboşii proclamând potopul
Şi-ardea în curte-un ultim fir de iarbă.
Când, către ziuă, focul era stins,
Când codrul era doar pustiu întins,
Pofteam nebun un rug de păr din barbă.
Sonet monoton
Mi-e dor s-aud ceva original,
Surprinzător, să-nvie nervul mort,
Fumate sunt bătăile cu tort
Şi plânsul din amor, shakesppearian.
Am obosi de-atâta trai banal,
Ideea nouă moare prin avort,
Atâta moarte curge la canal,
Atâta moarte albă-n suflet port.
Bătrâne vorbe fade, consumate
Îşi scârţâie silabele uzate,
Eu hibernez în mine ca un urs
Nemaisperând să mai zăresc vreodată
Pe cerul tern, de soare viu o pată
Şi astfel, se mai termină un curs...
Sonet ultim
Va fi într-o ceţoasă dimineaţă
Sub un mesteacăn alb ca o născare
Sau, mai precis, sub creanga lui mai mare
Unde va sta legat un cot de aţă.
Şi vântul va sufla a disperare
Zburlindu-mi părul, răscolind mătreaţă
Iar printre dinţi, din gura-mi vorbăreaţă
O să-mi atârne limba, a strigare.
Pe spânzuraţi însă, am auzit
Memoria îi lasă negreşit
Aşa că îmi voi face o notare
Cu pixul, pe-o bucată de hârtie
Pe care am s-o pun la pălărie:
-Prieteni, vă invit la-nmormântare.
(Constantin Puiu)
|
