Tu plânsul meu... Motto: Tu nu-nţelegi, Zoile, râsul meu Topârceanu
Tu plânsul meu nu poţi să-l înţelegi, Iubirea mi-o botezi moment de criză, Mă vrei legat de lucruri şi de legi Şi-mi iei din sânge pentru analiză.
Deşi-amândoi jucăm pe-aceeaşi miză, Eu aripi largi am şi picioare blegi Când tu picioru-l ţii înfipt ca-n priză În globul plin de bube şi de negi.
Tu printre cărţi, îngrămădit în hrube Vrei să descrii lumina mea cu umbre;
Zvâcnita mea pornire spre strigare Mi-o denumeşti instinct de conservare
Şi în zadar cu ochiul tău bubos În lăcrimarea-mi cauţi ce-i frumos.
Pădurea ca o casă părăsită În casa cu o mie de adrese Se-apleacă stranii glasuri în auz, Prin podul verde, cu contur confuz, Hilar păianjen, luna pânza-şi ţese.
Sub pleoapa albă ochiul mi-l ascunz De spaima umbrei ce din umbră iese Şi-amestecat cu foşnetele dese Între urechi îmi crapă un obuz.
Mi-a fost pădurea-n alte vremuri casă, Aveam în ea şi pat şi vin şi masă, Era şi luminoasă şi-ncălzită.
Fiori de groază rece-n braţe-mi torc Acum, fiindcă astăzi mă întorc La ea ca la o casă părăsită.
Revelion Protestatar am să adorm nainte De miezul nopţii ultime din an Şi-am să te rog să îmi aduci aminte Să iau întâi un pumn de Romergan.
N-o să mă-mbăt şi n-o să-njur cuvinte Porcoase, precum ultimul golan, N-o să mă leg de lucrurile sfinte Nici pe tutun n-o să mai dau vreun ban.
Tu să petreci, iubito, cu amicii, Cu fraţii, cu părinţii, cu bunicii, C-aşa-i tradiţional şi de bon-ton.
Un lucru totuşi tot am să te rog, Cu glasul stins, ca ultimul milog... Să nu te logodeşti de revelion!
Sonetul celor trei bărboşi De nicăieri, mai ieri, au năvălit Spărgând fereastra în ograda mea, Au înălţat un foc din lemn cioplit Şi-n jur s-au aşezat, că dogorea.
Au pus pe rugul roşu, ce era- Icoane sfinte, ii de in albit, Ardea icoana, pumnul de cuţit Şi uşa mare, prăbuşită-ardea.
-Căldura, rugul, asta este totul! Strigau bărboşii proclamând potopul Şi-ardea în curte-un ultim fir de iarbă.
Când, către ziuă, focul era stins, Când codrul era doar pustiu întins, Pofteam nebun un rug de păr din barbă.
Sonet monoton Mi-e dor s-aud ceva original, Surprinzător, să-nvie nervul mort, Fumate sunt bătăile cu tort Şi plânsul din amor, shakesppearian.
Am obosi de-atâta trai banal, Ideea nouă moare prin avort, Atâta moarte curge la canal, Atâta moarte albă-n suflet port.
Bătrâne vorbe fade, consumate Îşi scârţâie silabele uzate, Eu hibernez în mine ca un urs
Nemaisperând să mai zăresc vreodată Pe cerul tern, de soare viu o pată Şi astfel, se mai termină un curs...
Sonet ultim Va fi într-o ceţoasă dimineaţă Sub un mesteacăn alb ca o născare Sau, mai precis, sub creanga lui mai mare Unde va sta legat un cot de aţă.
Şi vântul va sufla a disperare Zburlindu-mi părul, răscolind mătreaţă Iar printre dinţi, din gura-mi vorbăreaţă O să-mi atârne limba, a strigare.
Pe spânzuraţi însă, am auzit Memoria îi lasă negreşit Aşa că îmi voi face o notare
Cu pixul, pe-o bucată de hârtie Pe care am s-o pun la pălărie: -Prieteni, vă invit la-nmormântare. (Constantin Puiu)
|