Când Decebal la Roma m-a trimis
C-o haină de roman m-am îmbrăcat
Ce a urmat pe drum, a fost un vis
Că multă lume-aşa am speriat.
Unii ziceau că-s Zeu, ba că-s Hercule
Alţii statura mândră-mi admirau
Iar Dacele de-ai lor bărbaţi sătule
Cu ochi de căprioară mă doreau.
Odată un beţiv am ciomăgit
Şi nimeni, uite, nu s-a supărat
Ba chiar acel beţiv a stăruit
Să beau pe gratis pân’ m-am îmbătat.
Când am ajuns la Roma înspre seară
Povestea noastră, frate, s-a schimbat
Pe umeri cu tunica mea murdară
Un sclav bătrân am fost considerat.
În jur vedeam tunici viu colorate
Mai noi şi mai frumoase ca a mea
Erau pline de-argint şi nestemate.
Oricare dintre ele mă-njosea.
În halul acesta cum la Împărat
Să mă mai duc, m-ar fi batjocorit
Şi m-am întors acasă ruşinat
Făr’ ca solia să-mi fi-ndeplinit.
La Roma e splendoare multă
Nu-ţi poţi măcar imagina
Degeaba încercăm noi, dacii
Ca să ne comparăm cu ea.
Iar tunica asta blestemată
Ce-atunci în Roma tare m-a-njosit
Zace şi-acuma-n casă aruncată.
Un vis ce-a fost frumos şi s-a sfârşit.
(Viorel BULIGA)
|
