Se ştia-n Constanţa toată,
Cã artiştii, toatã clica,
De tenori, soprane, comici
Trag la “Vila Bombonica”.

Cã veneau actori de unde
Nici cu gândul nu gândeşti,
De la Iaşi şi din Craiova
Şi mai mulţi din Bucureşti.

E adevărat cã vila
Este cea mai arătoasã,
Dar şi doamna Bombonica
Tare-i dulce şi frumoasã.

“Naltã, trupeşã, vioaie,
Chipul bun de pus în ramã,
Ochi adânci şi o privire,
“Ce te-ndamnă şi te cheamă!”

Veselã şi primitoare
Şi cu sânii rotofei,
Mulţumea vizitatorii
Ce treceau la vila ei.

Dar şi vila, o plăcere,
Un miraj, un colţ de vise,
Cu prea multe somiere
Şi prea multe uşi închise.

Bombonica cu turiştii
Era foarte ocupatã,
Forfotea mai toatã ziua,
Ba şi noaptea câteodată.

Soţul ei, domnul Popescu,
Filozof de meserie,
Mai îndeplinea o slujbã,
Arhivar la primărie.

El punea la acte timbre,
Vize, toatã ziulica,
Pe când treburile vilei
Le-aranja doar Bombonica.

- Ştii – mi-a spus el într-o searã,
Când şedeam sub un umbrar
Şi sorbeam, aşa-ntr-o doară,
Un pahar de “Murfatlar” -:

“Orice prunc care se naşte,
Moşteneşte-n timpul “dramei”
Cele de pe urmã mofturi
Şi capricii ale mamei.

Am şi probe evidente:
Mai de mult, dintr-un hazard,
Locuia la noi în vilã
Prinţul scenei : Leonard !

N-o sã crezi, dar Bombonica,
Când mi-a dăruit feciorul,
Pe Socrat, - fã-ţi cruce, Ioane !
Seamănă, leit tenorul !

Ba, mai mult: are şi voce,
Toatã ziua se smuceşte
Şi tot cântã : - “Zii, Ţigane !”
“Cine-n lume nu iubeşte !”

Altã probã! Vremea zboară,
Anii trec vreo cinci sau şase
Şi-ntr-o varã vine-n vilã,
Nici n-ai sã ghiceşti: Tănase !

Bombonica deh, gravidã,
Cum se-ntâmplã, a rămas
Şi mi-l naşte pe Horaţiu,
Cu un nas, dar ce mai nas !
Ei, sã-l vezi cum zice snoave
Şi cuplete savuroase,
Sã te strâmbi de râs, nu alta,
Mot-a-mot, leit Tănase !

Ca sã vezi cã am dreptate,
Când susţin cã-n timpul dramei,
Pruncul moşteneşte ticuri
Din afecţiile mamei !

Mai ales, Ionicã dragã,
Nu uita de crezul meu:
Tot ce se întâmplã-n viaţã
E, c-aşa vrea Dumnezeu !

Ei, anii trec de-a valma
Şi nutrind mereu speranţa,
Trei sau patru ani de-a rândul,
N-am mai dat pe la Constanţa.

Şi-ntr-o zi, mergând pe stradã,
Fără sã prevăd nimica,
Mã-ntâlnesc cu dom’ Popescu,
Soţul doamnei Bombonica.

- Ce faci nene? Unde-mi umbli?
Cã te caut pe la ziare –
Zice şi mă-mbrăţişează –
Sã-ţi aduc o veste mare !

Ţi-am vorbit eu într-o searã,
Ţi-aminteşti? La nişte şpriţuri…
Cã copilul moşteneşte
Ale mãsei mici capriţuri?

După ce-ai stat tot sezonul
Şi ne-ai delectat, hazliu,
Bombonica mea cea dragã,
Iar mi-a dăruit un fiu.

Ş-acum ţine-te, Ionicã,
Sã nu cazi cu trupu-n jet :
Seamănă leit cu tine,
Tot aşa: bondoc şi creţ !

Vesel şi vorbeşte-n rime,
Cã ţi-e zău, mai mare dragu’
Dacã-i pui şi ochelarii
Pot sã jur cã e Pribeagu!

Ei, mai pui la îndoialã
Crezul şi prinţipul meu ?
- Ba de loc, domnu’ Popescu,
Totu-i de la Dumnezeu !

Când m-am despărţit de dânsul,
Mă-ntrebai şi eu ca proasta:
- Ce amestec poate s-aibe
Dumnezeu în chestia asta?